Alice in Borderland. Serialul cu care trebuie încheiat anul

  • de

Nu cred că există un serial mai potrivit pentru finalul acestui an decât Alice in Borderland. Merge la fix! Și nu credeam să spun asta despre un serial japonez. Am încercat, de-a lungul timpului, să urmăresc câteva producții japoneze, iar unele au fost chiar ok. Nimic însă din serialele „noi” nu m-a atras sau prins. Cu excepția ăstuia, că ăsta chiar e excepția. Tema? Nimic super nou, chestii fumate. Dar ce zic eu fumate? Fumate, trase pe nas cu o lungă line de coca, băgat un pumn de amfetamine și abia apoi scris scenariul. Care e un absolut haos, așa ceva n-am mai întâlnit. Poate că m-a stricat de cap anul ăsta complet, însă de regulă dacă dau peste câte un serial cu scenariu nasol, cu teme reîncălzite ori probleme de logică îl abandonez rapid. Pe ăsta nu. Ăsta e absolut ENTERTAINING! E acțiune, nebunie, suspans și, probabil cel mai important, e impredictibil.

Practic, producția asta japoneză a celor de la Netflix a canibalizat mai multe teme vechi și a creat un haos. Scenariul post apocaliptic în care oamenii dispar, orașele rămân goale, cu excepția câtorva, oamenii puși să se lupte unii cu alții pentru distracția altora, în vânători de oameni, precum și alte chestii îți aduc aminte de alte filme sau seriale. Dar doar așa cum o mașină de la Mercedes, concept 2020, îți aduce aminte de un Oltcit, în sensul că are faruri. E o nebunie de serial.

Pe scurt, treaba stă cam așa. Trei băieți, pierde vară, diferiți complet, undeva în Tokio. Fac o chestie, intră pe o ușă, ies pe alta și orașul e gol. Lumea e dispărută, nu mai e nimeni. Ajung la o clădire, unde mai dau peste două gagici, și se trezesc într-un joc. Joc am zis? E o nebunie, că se moare la greu. Mă rog, cine nu moare, scapă, ca să zic așa. Practic, în lumea asta nouă primesc vize. Și pe vizele alea primesc zile de ședere, dacă termină diferite jocuri, de diferite tipuri – în funcție de culoarea unor cărți de joc – și dificultate, în funcție de cât de mare e cartea. Ei bine, ăștia trei plus una dintre gagici scapă de primul joc. Și de aici începe un fel de Kafka pe pastile. Ajung la un alt joc, unii mor repede, tocmai când începeai să cunoști personajele și să te atașezi de ele, doar ca să apară altele. După niște alte „jocuri” și aventuri, se ajunge într-un fel de așezământ diliman, numit „BEACH”, un fel de utopie în care toată lumea e în costume de baie, se distrează și participă la concursurile – organizate de nu se știe cine – și speră să adune colecția de cărți de joc. Mă rog, se moare și aici pe capete, căci e un absolut haos. Nimic nu e ceea ce pare, nimeni nu e cine pare să fie și nu există nici o logică. E în schimb un serial care te ține atent fiecare clipă, care are acțiune și efecte gârlă, care e super fun. Chiar dacă e plin de asiatici fie ultra machiați, sistemul ăla de trupă de dans K-POP, fie în costume de baie, bermude și crocși. E doar un sezon pe Netflix și încă n-am văzut să aibă confirmare un al doilea, însă chiar sper să-i dea bice cu el. Căci povestea se termină cam în coadă de pește, cu toate că totul în serialul ăsta e în coadă de pește. Scenariul chiar pare să fie scris de un Kafka japonez, după 10 doze de pastile halucinogene. E blană de entertaining. Și, spre deosebire de 2020, e doar un serial.

0 0 Votează
Article Rating
Înscrie-te
Notificare de la
0 Comments
Răspunsuri în text
Vezi toate comentariile