A fost o vreme când studiourile Disney au ieșit în evidență prin faptul că au concurat filmele folosindu-se de desene animate. Pentru mine, au fost un paradis, o lume în care am evadat – copil și adult fiind. M-au impresionat.
Acum, lucrurile s-au schimbat. Disney își transformă vechile desene animate în filme. Le-am văzut pe unele dintre ele și mi s-au părut în general reușite.
Uneori, desenele animate au fost destul de fidele poveștii originale. Alteori, și-au permis o serie de libertăți, introducând, eliminând și modificând personajele, situațiile, atmosfera, ori mesajul după viziunea celui ce a realizat ecranizarea. „Cartea junglei”, de exemplu, a fost un festin de veselie și voie bună, contrastând puternic cu atmosfera sumbră a cărții lui Kipling – iar eu am adorat-o tocmai pentru asta (nu sunt atras de arta sumbră, tristă). Greierașul Jiminy a fost, în opinia mea, o adăugire fără de care „Pinocchio” și-ar fi pierdut mare parte din farmec. „Hercule”, în schimb, mi s-a părut că a încercat multe și n-a reușit nimic. Iar exemplele pot continua.
Cu ceva timp în urmă, s-a iscat o controversă cu privire la dorința celor de la Disney de a transforma „Mica sirenă” într-un film. Controversa era legată de faptul că eroina urma să fie… negresă. Adică nu albă cu părul roșu ca în desenul animat. Un desen care era mai curând inspirat de povestea lui Andersen, decât o ecranizare. Și, chiar dacă, autorul fiind danez, ne-am putea imagina implicit sirena ca fiind albă (eventual și blondă cu ochi albaștri), adevărul e că reprezenta o creatură fictivă, marină, a cărei culoare a pielii putea fi oricum – și ar fi fost mai plauzibilă cea verde, albastră sau gri.
Acum avem parte de o nouă discuție. În „Albă-ca-Zăpada și cei șapte pitici” vom avea parte de o actriță creolă. Ei, aici e o mică problemă. Fiindcă, în povestea originală, mama își exprimă dorința ca fata pe care o va naște să aibă pielea albă precum zăpada. E drept, culoarea pielii n-are nicio relevanță în poveste, dar… pielea se dorea albă ca zăpada, părul negru ca abanosul…
Firește, arta are rolul ei de simbol. Chiar dacă se baza pe realitatea crudă prin care treceau multe fete rămase orfane de mamă în secolele trecute, atunci când tații lor se recăsătoreau, povestea Cenușăresei, de exemplu, nu e povestea unei fete albe care reușește să scape de o viață grea și nedreaptă. Ea a devenit un simbol pentru oricine visează ca, într-o zi, existența să i se schimbe în bine, să devină stăpânul propriului destin – indiferent de etnie, ba chiar și de sex. Și au fost ecranizări cu o Cenușăreasă masculină – care n-au stârnit discuții (dar, tind să cred, ar fi făcut-o dacă personajul era trans-, ori dacă am fi vorbit despre Cenușarul de care se îndrăgostește… un prinț, nu o prințesă). La fel cum n-a stârnit discuții filmul despre Frumoasa din pădurea adormită, deși accentul e pus pe vrăjitoarea Maleficent-cea-cu-coarne (iar legătura atât cu povestea originală, cât și cu desenul animat din 1959 e foarte subțire). Ori, ca să rămânem la Albă-ca-Zăpada, ecranizarea cu Julia Roberts, ori cea destul de dură cu Sam Neil și Sigourney Weaver.
Și-atunci, ce nu e ok cu interpretarea de acum? Ori cu noua sirenă?
Se poate considera că o poveste, o legendă, ar trebui păstrate cât mai aproape de original. Și că, dacă vrem să transmitem altceva, să folosim alte povești, nu să profităm de celebritatea altora. Ori chiar să scriem povești noi. Dacă ar fi așa, ar fi trebuit să ne declarăm deranjați și de versiunea steampunk-kung fu a „Ocolului pământului în 80 de zile” cu Jackie Chan și Steve Coogan. Ori de „Războiul lumilor” cu Tom Cruise. Și de eternele reinterpretări, în pas cu vremurile, ale operelor homerice ori shakespeariene. Doar că acolo n-o prea facem.
Unele proteste au menționat că n-ar fi neapărat o problemă, dar ar fi deranjant curentul actual prin care încearcă să se transforme totul într-o artă unde e obligatoriu să avem femei în roluri de bărbați, persoane de culoare în roluri de personaje cunoscute ca fiind albe, ori protagoniști a căror sexualitate este scoasă în evidență cu sau fără rost. Cu alte cuvinte, că vorbim despre propagandă.
E posibil să fie așa. Pe de altă parte, filmul a fost întotdeauna un instrument de propagandă. Filme și desene animate erau folosite în Al Doilea Război Mondial pentru a hrăni sentimentele patriotice. Să ne amintim filme din anii ’60 precum „Domnului profesor, cu dragoste”, ori „Ghici cine vine la cină” ce aduceau în prim plan relațiile interrasiale într-o vreme când ele erau blamate. Ori propaganda anti-sovietică din filmele făcute în perioada Războiului Rece, când rușii erau mereu „ăia răi”. Sau protagonistele feminine din anii ’80 care ieșeau din rolul de decor pentru bărbații puternici.
Cum ar fi mai bine, atunci? Unde trasăm linia între simbolul universal și farmecul poveștii originale? Cred că e greu de oferit o soluție clară. Poate că e bine, însă, ca mereu să fim conștienți că, de exemplu, desenul animat al studiourilor Disney e o adaptare nu foarte fidelă a poveștii fraților Grimm. Care, la rândul ei, a cunoscut mai multe variante până la cea cu care ne-am obișnuit noi. Variante care au la bază povești culese de cei doi din folclorul german și le-au adaptat. Povești care, și ele, au o temă comună din Balcani până în Scandinavia, în Africa, America, Orientul Mijlociu și cel Îndepărtat. Adică fix acea valoare de simbol despre care vorbeam.
Cred că probleme de genul acesteia vor deveni tot mai comune în viitor și, mai devreme sau mai târziu, va trebuie să le acordăm o atenție mai profundă decât un simplu „eu vreau să fie exact ca povestea pe care o cunosc” sau „pe mine mă interesează simbolul, nu forma”.
Personal, în cazul poveștii cu Albă-ca-Zăpada, mă amuz amintindu-mi de un banc:
– Tati, ce-i asta?
– O roșie.
– Și de ce-i galbenă?
– Fiindcă-i verde.
