Bridgertontălăii

  • de

Mă pregătisem să scriu despre un serial care, în doar câteva episoade, reușise să mă și enerveze dar să mă și facă aproape suficient de curios încât aproape să merg la carte. Însă, în această „vacanță” de stat acasă pe motiv de sărbători, că de stat acasă pe motiv de pandemie mă cam săturasem, am dat peste BRIDGERTON, făcut de cei de la Netflix. Și m-am uitat, desigur, la tot serialul. Că eram plictisit și pentru că sunt uneori prost făcut grămadă. Sigur, am mai dat eu peste seriale proaste, care-și bat joc de timpul tău, însă gogomănia asta, pe care nici nu știu la ce gen să o încadrez, a reușit să mă facă să-mi pară rău de orele pierdute chiar și în condițiile în care mă plictiseam grav de tot și n-aveam altceva de făcut. Apoi am căutat să uit repede și m-am dat la alte seriale, însă văd că s-a cam făcut un vuiet despre serialul ăsta, că așa și pe dincolo, că vai și văleu.

Așadar, despre ce este vorba? Păi e un fel de combinație între o telenovelă cu buget mare, plasată în epoca victoriană, și un serial destinat milenialilor, la care să se dea lovite puștoaicele de 14 ani. Sigur, e bine făcut, în sensul de imagine și toate cele, însă eu așa poveste trasă de păr, așa aiureală, așa labă-tristă-făcută-în-lacrimi-de-plictiseală n-am mai văzut de pe vremea de când Jose Armando se iubea cu tipa aia, Cristina Carbastan, în Înjosită de Iubire, sau cum s-o fi chemat telenovela aia.

Adică, e povestea romanțată a unui Tinder englezesc, în care – sanchi cutuma – familiile șmechere își scoteau plozii la măritiș pe la fel și fel de evenimente „mondene”. Sanchi bârfe și jocuri de culise, de înaltă societate, bla bla bla.

Pe lângă absolut toate clișeele obosite, de la sora cea bună dar urâtă, până la ruda îndepărtată dar săracă, prințul căzut de pe cal direct în ultimele țoale de firmă, tot jocul ăsta de-a binele și răul, serialul ăsta e absolut infect din cauză că, pe lângă toate clișeele astea, face un absolut joc de-a corectitudinea politică. Ceea ce, în artă cel puțin, mi se pare o gogomănie.

Deși poate că, pe undeva, creatorii serialului fix asta au căutat. Adică, pe lângă siropoșeniile și intriga de doi lei, menite să atragă puștimea, la pachet cu prostimea, probabil că au urmărit să-și bată plua și de „criticii” de film, care cer coretitudine politică peste tot. Și uite așa ne-am trezit cu o regină mulatră, cu un duce negru, cu fel și fel de personaje trase de păr. Totul pare așa, un gest de frondă: vă plângeți filmele mai vechi nu-s ok, că prezentau chestii care acum nu-s „cosher”? Vreți ca filmele să aibă de toate, și asiatici și negri și gay și trans și de toate? Ete na, poftim, luați de aici!

Sigur, asta n-ar fi însă cea mai mare problemă, căci serialul e prost rău. E un buchet de clișee și, sincer, vreau să cred că cei care l-au făcut, l-au făcut la mișto, ca o ironie. Sigur, și pentru puștoaicele de 16 ani, însă ca o ironie. Că, altfel, este mai prost decât Diariile Vampirilor. Sau, mă rog, în genul ăla de seriale. Că nobili negri și regine ale Angliei negrese, cu ceva accente asiatice, sunt chestii care, la fel ca vampirii și vârcolacii, țin de mitologie și basmele de adormit puștoaice neînțelese sentimental. Pe de altă parte, probabil că unuia ca Selly i-a plăcut.

0 0 Votează
Article Rating
Înscrie-te
Notificare de la
0 Comments
Răspunsuri în text
Vezi toate comentariile