Programa școlară ia în calcul vârsta de la care un copil e pregătit să învețe anumite concepte de matematică, fizică, istorie, geografie, limbă (maternă și străină), biologie etc. El nu e traumatizat de asimilarea lor – eventual, dacă nu le face față, înseamnă că nu se străduiește destul, pentru că „un copil de vârsta lui ar trebui să se descurce cu astea”.
Asta e partea serioasă, conștiincioasă, cu copilul muncitor. Există și partea cu copilul pe care părintele îl consideră „suficient de mare ca să-i facem ziua la un local, unde să invităm alți copii, să se distreze”. Sau cu copilul suficient de mare ca să primească cine-știe-ce gadget.
Mai există și „copilul tradițional”, care e suficient de mare ca să fie șâșâit pentru că, în loc să stea cuminte ore-n șir în biserică, simte nevoia să alerge printre scaune, ori pe-afară (ce copil prost crescut!)
În mod surprinzător, se pare că niciodată copilul nu e suficient de mare, de pregătit, de matur ca să i se facă educație sexuală. Nu-nțelege, o ia pe căi greșite. E ok să i se prezinte problematica religioasă la o vârstă la care nu are gândirea critică necesară pentru a evalua existența sau inexistența unei divinități. Acolo nu se poate întâmpla să o ia pe căi greșite, nu riscă să fie traumatizat de ideea unei pedepse eterne, nici să devină habotnic și intolerant. E la fel de ok să-și încarce mintea cu informațiile și operațiile de la școală. Acolo nu există riscul să clacheze (cu consecințele uneori extrem de dramatice ale sinuciderii). Și, de asemenea, e la fel de ok să participe la petreceri. Nici acolo nu există riscul să piardă simțul realității, să considere că i se cuvine orice, sau să ajungă să aștepte recompense tot mai mari pe măsură ce crește.
Când vine vorba despre educația sexuală, acolo nu ne putem asuma riscuri. Copilul poate deveni un depravat. Un obsedat sexual. Ori, înfiorător de grav, un homosexual. Opoziția merge de la pașnicul „să nu-i stricăm inocența” la agresivul „să nu lăsăm Occidentul decadent să-i bage în cap prostii”. „O să-nvețe singur când vine vremea” e varianta oarecum neutră. Firește. O să-nvețe din filme XXX, de la diverși prieteni mai bine sau mai rău intenționați. Sau o să-nvețe din propria experiență – după cum i-o fi norocul, poate iese bine, poate iese rău. Poate nu va lua vreo boală venerică. Dacă e fată, poate nu va rămâne însărcinată.
Nu, educația sexuală nu-i face pe adolescenți să devină depravați, să o ia pe panta „desfrânării”. În primul rând pentru că, dacă ar fi așa, ar însemna că în lipsa acestei educații n-ar exista niciun fel de preocupări sexuale, nici boli cu transmitere sexuală, ori mame în rândul adolescentelor. Dar ele există. Evident că educația în domeniu nu le va elimina. Dar va crește șansele ca tot mai mulți tineri să evite partea riscantă a problematicii sexuale.
Și – iar aici ajungem la „al doilea rând” – că nu e nimic în neregulă cu ei pentru că simt porniri sexuale. Sexualitatea e ceva la fel de firesc ca orice altceva ce ține de funcționarea corpului omenesc. Nu e o virtute ca o femeie să fie virgină în ziua nunții, la fel cum nu e o rușine ca o femeie să fie experimentată din punct de vedere sexual atunci când face acel pas. E o chestiune de alegere a fiecăreia. Ciclul fetelor/femeilor nu e semn de necurățenie, reminiscența unui păcat primordial, ci e o componentă normală a modului de funcționare a corpului lor. Faptul de a avea un singur partener nu e o virtute, la fel cum nu e o rușine să ai mai mulți. E o chestiune de ce simți, ce alegi, sau de conjunctură.
Nu e nimic imoral în activitatea sexuală, câtă vreme ea e liber consimțită. Este, însă, imoral să profiți de poziția ta pentru a obține avantaje sexuale, ori de forța ta pentru un act sexual care nu e liber consimțit de partener. Nu e nimic imoral ca o elevă, de exemplu, să simtă atracție față de un profesor, ori față de un alt adult care-i oferă atenție. Este, însă, imoral și ilegal ca el să profite de asta și e strigător la cer ca justiția să considere, în acest caz, că un copil „și-a dat consimțământul”.
Pentru că, până la urmă, despre asta este vorba.
Câtă vreme vorbim despre copii, e normal să afle că nu i-a adus barza și că există diferențe anatomice între băieței și fetițe – pe care, în curiozitatea lor, ei oricum le explorează, dar ar conta enorm să știe ce e ok și ce nu (și, mai ales, de ce). Să învețe să detecteze un comportament ciudat al unui „nene”, de care să se ferească și să nu se teamă să le spună celor apropiați, indiferent ce amenințări le-a băgat în cap nenea cu pricina.
Când mai cresc, e normal să afle ce și cum e cu ciclul – fetele, ca să fie pregătite și să-l accepte ca pe ceva normal, băieții ca să învețe că nu e ceva pe baza căruia fetele trebuie batjocorite, ori privite cu dezgust. Să înțeleagă cum să depisteze și să se ferească de abuzuri sexuale, de trafic de persoane, cum să nu devină victime (fizice sau morale). Să înțeleagă că e ok tot ce simt în materie de sexualitate – și că sunt la fel de normali și cei ce cu un apetit scăzut, și cei cu apetit mediu, și cei cu apetit mare. Și că totul e ok câtă vreme e liber consimțit. Dar, chiar și atunci, că lipsa unor măsuri de igienă și de protecție poate avea consecințe neplăcute – și ce se poate face dacă se ajunge la ele.
Nu e niciun titlu de glorie că anumiți politicieni vor să aducă ONG-uri care să predea educația sexuală în școli. La fel cum nu e niciun titlu de glorie că alți politicieni se luptă cu cei dintâi pentru a evita „depravarea” copiilor din România.
De asemenea, nu e niciun titlu de glorie ca educația sexuală să facă parte din programa școlară, la fel cu ceea ce ține de primul ajutor, ori de regulile de circulație. Toate astea ar trebui să fie normalitate într-un stat care se gândește la sănătatea fizică și mentală, la siguranța propriilor copii, la a crește oameni responsabili, pregătiți pentru viață.
Poate că, așa cum am auzit spus, educația sexuală ar trebui să înceapă cu părinții. Ca să-și aducă aminte cum a fost când începuseră ei să fie curioși despre acest subiect. Și de ce probleme s-au lovit. Și apoi să mai taie câțiva ani, deoarece copiii de azi se lovesc mai devreme de ele.
Să înțeleagă că un lucru nu dispare doar pentru că tu te faci că nu-l vezi, ori încerci să te convingi că e altfel decât în realitate. Și că nu au „copii defecți”, ci oameni care au caracteristica de bază a ființelor umane: curiozitatea, dorința de a afla.
