Dezgust, 10 august

În 10 august 2018 eram prin Londra și făceam head-hunting de programatori SAP. Eram într-a doua etapă a ceea ce eu numisem că experimentez cu banalul fapt de a exista. Până prin 2013 – 2014 fusesem în București și nu cred că ratasem vreun protest. De fapt, nu cred că ratasem nici măcar o zi de la protestele din iarna lui 2011-2012. Și nici altele. După 2015, când s-a stins tata, am intrat într-o fază de lehamite grozavă și am decis, într-o noapte, să iau calea pribegiei. Să experimentez. Am ales Germania, aproape 2 ani, după care Londra. Nu regret nimic. Am suficiente „experimente” cât să scriu o carte, poate două. Dar nu despre astea vreau să scriu aici.

Cât timp am fost plecat, am încercat să mă dezlipesc cât pot de tare de „acasă”. Am șters amici și cunoștințe de pe facebook, unde abia dacă mai aveam o mână de „prieteni”. Am ignorat site-uri de știri și, în general, cam tot ce se întâmpla prin părțile astea locuite de carpato-danubieni.

Pe 10 august eram undeva în Londra și cred că plănuiam o băută, sau ceva. Auzisem „ceva” despre protest, însă auto impusa ignoranță mă făcea să fiu mai interesat de Old Gun Pit, o bombă de undeva din Woolwich, unde se juca biliard și se bea bere bună și scumpă, dar mai ieftină ca în alte părți.

Și, totuși, n-aveam cum să nu aflu. N-aveam cum să nu văd. N-aveam cum să nu simt. Pentru prima dată, după mult-mult timp, îmi doream să fiu acasă, în România. Să fiu acolo, în stradă. Imaginile văzute pe internet mi-au dat acea senzație, acel tremur și fior care-ți face pielea găină. M-am simțit complet și iremediabil neputincios, acolo la atâta amar distanță. Voiam acasă. Voiam în stradă.

Nu vreau să spun că ăsta a fost „motivul”, că au existat și altele. Însă cu siguranță ăsta a fost momentul. A doua zi mi-am depus preaviz și două săptămâni mai târziu mă întorceam acasă. La cloaca asta, la mizerie, la scormonit în rahatul politicienilor și bugetofagilor. Părea însă că acel 10 august fusese cu adevărat un moment de cotitură. Chiar credeam asta. Acum, privind în urmă, mi se confirmă că și ăsta a fost doar un moment, la fel ca multe altele, în care am cotit-o spre nicăieri. Sigur, s-au schimbat pe ici, pe colo, niște chestii. S-au rotit niște politicieni, între ei. Și s-a deschis un dosar. O anchetă! Cineva urma, așadar, să plătească pentru că statul a reacționat în acel mod față de proprii cetățeni. Aveam și un președinte – încă îl avem – care părea să fie garantul faptului că lucrurile nu vor fi uitate, că mizeria nu va fi, încă o dată, ascunsă sub preș.

Timpul a trecut și, odată cu el, s-a așternut praf de uitare peste toate. În 10 august 2019 am fost în Piața Victoriei. M-am întâlnit cu prieteni, am stat la o șuetă, însă atmosfera părea de picnic. Apoi s-a intrat în algoritmul alegerilor. Iohannis a devenit nu președinte al României ci președinte al PNL, rol din care n-a mai ieșit de atunci. S-au schimbat guverne, a venit criza, pandemia, și toate cele legate de 10 august au fost uitate ori trecute în plan secundar.

Acum însă, BUM!, aflăm că dosarul a fost clasat. De parcă nu era de ajuns că o grămadă dintre cei care au orchestrat toată mizeria, în loc să fie pedepsiți, au fost promovați și puși în locuri și mai călduțe.

Iohannis, fix ca Băsescu în vremurile bune, s-a prins că o justiție numai a lui nu-i strică. Și s-a mai prins că, fix ca Băsescu, poate încerca azi să pozeze în supărat, contrazicându-se chiar pe sine.

Imediat după clasarea dosarului, s-a trezit rățoindu-se public că vrea explicații rapid. De la Ministrul Justiției, bașca. Cu toate că decizia de clasare a venit de la o instanță, iar MJ-ul nu are nici o treabă acolo. În plus, Președintele pare să fi uitat că el s-a băgat cu bocancii în Justiție, numind procurori asupra cărora planau grave suspiciuni. Sau că a numit șefi de parchete fără avizul CSM.

În fapt, ceea ce a făcut Iohannis acum e tot ceea ce putea face, public. Un disco-balet în care joacă rolul omului supărat pe sistem, cu toate că sistemul e fix cel plămădit cu mânuțele lui și girat de chiar el. Ce-ați fi vrut să zică? „Muie mă, o să vedeți dosarul 10 august așa cum o să le vedeți pe alea ale Revoluției sau Mineriadei?”. Nu putea face asta. Așa că a jucat rolul ofuscatului, deranjatului public de nedreptățile comise.

Să sperăm, totuși, că e doar un joc de teatru. Că n-a luat-o omul complet razna. Deși, poate n-ar fi chiar neplăcut să-l vedem cum se acuză public, cum se cheamă singur în instanțe, cum își face – de ce nu – o autocritică cu valoare de autodenunț. Că deh, dacă n-o să plătească nimeni pentru 10 august vreodată, poate că n-ar strica să plătească cineva pentru batista care, de atunci și până acum, e ținută pe țambal.

0 0 Votează
Article Rating
Înscrie-te
Notificare de la
0 Comments
Răspunsuri în text
Vezi toate comentariile