Nu mi se întâmplă prea des să dau peste o care să îmi placă, dar pe care să o las din mână înainte să o termin. Cu atât mai puțin cu cărți ce nu-mi ajung sub nas din întâmplare, ci pe care le caut, pornind de la alte și alte scrieri. Și chiar mai puțin des, aproape deloc de fapt, mi se întâmplă să am convingerea unei păreri despre o carte înainte de a-i fi parcurs toate paginile.
Jurnalul unei fete greu de mulțumit – a lui Jeni Acterian e însă un caz special. Cum am ajuns la cartea asta? Nici nu mai știu cu certitudine. Însă cu siguranță de undeva de la Cioran sau de la Noica, din niște scrieri despre ei. De fapt, de la fratele ei, avocatul Arșavir Acterian, membru al unei erudite familii de armeni pripășiți pe meleaguri românești și bun prieten cu Cioran, Noica, Eliade sau Eugen Ionescu. Scriitor și el, deși nu la fel de renumit ca și colegii lui contemporani, Arșavir avea o soră, pe această Eugenia Maria, zisă și Jeni. Iar Jeni ajunsese să-i cunoască, prin intermediul fraților și al familiei, pe toți acești mari oameni de cultură, de la Cioran și Eliade până la Ionescu, Țuțea, Vulcănescu sau chiar Nae Ionescu, a cărei studentă preferată fusese, se zice. Iar fata asta, în acele vremuri în care a trăit ea, în care domnițele stăteau cu broderiile cum stau azi doamnele pe facebook, scria. O chestiune mai rară în lumea ei, și cu atât mai rară cu cât scria extrem de bine. Și nici măca n-o făcuse pe post de profesie, ci sub forma unui minunat jurnal.
Singura ei carte, pe care am găsit-o la Humanitas, în ediția din 2015, e fix ceea ce zice că e: un jurnal. Unul cu date, cu însemnări intime, cu o sinceritate cum găsești doar în acele scrieri menite a fi o simplă descărcare de sine și nicidecum spre a ajunge să fie citite de alții.
Prin 2016 am cărat cartea după mine, prin pribegiile mele în Germania. Eram chitit să o citestc pe toată, dar n-am reușit să mă pierd decât undeva în prima sută de pagini. O bună parte într-un tren, între Uhlm și Augsburg, restul în câteva seri în care gândurile îmi fugeau departe. Ajunsesem la acest jurnal căutându-l pe Cioran, acum că-mi aduc aminte. Citisem despre „Pentru nimic în lume – O iubire a lui Cioran” a Friedgardei Thoma, carte publicată cam anapoda și-n care-s descrise și anumite chestii ce țin de un intim care nu trebuie să vadă lumina zilei nici după dispariția subiectului. Oricum, ajunsesem la Jeni Acterian pentru că eram curios să văd ce zice despre Cioran această fată. Și, bineînțeles, n-a prea mai contat Cioran, căci scrierea ei e minunată. Poate că de-asta am și lăsat-o din mână atunci, că îmi băteam capul cu nihilismul lui Cioran, pe care-l opuneam marilor nihiliști ai lumii, și care-mi păreau niște minusculi în comparație cu sublimul nebun din Rășinari.
Ei bine, acum găsesc că e momentul să revin la Jeni și la ale ei minunate trăiri. Deși, când ai în față cartea unui autor care îți place, și știi că altă carte nu mai este, parcă ți-e și frică să dai pagina.
