Festivalul Național de Folclor „Inimi Fierbinți în Țara de Piatră” de la Abrud

Timid, viața încearcă să revină la normalitatea din trecut. Bine, în anumite aspecte a revenit rapid la setările inițiale, câtă vreme guvernanții, în marea lor înțelepciune, au dat liber. Da-da, știu, au făcut recomandări, dar pentru noi sunt zero barat. Și, de unde stăteam destul de bine cu vaccinările, ne-am dus în cap. Să sperăm că nu se vor vedea efectele.

Așadar, oamenii au ieșit la terase, la iarbă verde, au plecat la munte și la mare cum o făceau și înainte de pandemie. Faza cu timiditatea se aplică la organizarea evenimentelor. Nu contează că în piețe, la terase, pe drum, oamenii se înghesuie fără măști și-și suflă unii altora-n ceafă. Dacă e vreun eveniment cultural, artistic, de divertisment – acolo e cu reguli, cu certificat de vaccinat, cu mască. Ceea ce, în opinia mea, nu e rău. Rău e că nu se aplică și în rest.

Dar să luăm partea bună a lucrurilor. Artiștii, meșteșugarii și toți cei ce trăiau din târguri și festivaluri au, în sfârșit, șansa să iasă din groapa economică în care au ajuns și de unde guvernanții nu s-au obosit să-i scoată cu programe de criză.

Așa se face că, în ultimul weekend din iunie, Centrul de Cultură „Augustin Bena” a organizat la Abrud a XXXVII-a ediție a Festivalului Național de Folclor „Inimi fierbinți în Țara de Piatră”. Am fost și eu pe-acolo, că, de n-aș fi fost, n-aș avea ce vă povesti.

Am plecat la drum duminică dimineața. Un drum care mi s-a părut de foarte bună calitate. Cu câteva mici excepții în Bucium Cerbu, unde șoseaua e mai mereu ruptă în unele locuri, asfaltul a fost foarte bun și am mers excelent. O altă impresie bună mi-a făcut Zlatna. E un oraș pe care-l văd cam o dată sau de două ori pe an. Cum anul trecut a fost special, n-am trecut deloc pe-acolo. Îmi amintesc cât de deprimant mi se părea orașul în urmă cu nu foarte multă vreme. Îl vedeam părăginit, incapabil să-și găsească identitatea, alunecând ușor în istorie. Apoi, puțin câte puțin, au început să apară mici pete de culoare. Zlatna aducea mai mult cu o femeie vârstnică, ce-și sulemenea obrajii încercând să mimeze tinerețea demult pierdută, căutând să mai seducă, și ea, măcar o dată. Am considerat-o o ultimă zvâcnire de cochetărie.

Dar n-a fost așa. Treptat, imaginea s-a îmbunătățit. Când am trecut acum prin oraș, arăta chiar drăguț, atrăgător, colorat și plin de flori. Evident, observația mea e una superficială. E posibil să fie ca-n vorba aia cu „afară e vopsit gardul…” Habar n-am care e calitatea actuală a vieții în Zlatna. Pot doar să compar: pentru ochii unuia care-l traversează, orașul arată mult, mult mai frumos.

Abrudul, în schimb, îmi amintește în continuare de filmele americane cu orașe pierdute undeva, în pustietate, pe jumătate părăsite și trăind mai puțin în prezent și mai mult într-o istorie pe care tot mai puțin lume reușește s-o diferențieze de legendă. Un loc unde parcă m-am întors în timp, un timp în care miliți… ăăă… asta… poliția era Dumnezeu. Cu D mare. Experiențele mele din ultimii ani cu aceste forțe de ordine au fost unele în care am fost tratat cu respect, indiferent dacă făcusem ceva corect, ori greșisem. Acolo, însă, am avut ocazia să văd un polițist ce a vorbit cu un șofer (ce intrase pe interzis), cam cum ai face-o cu ultimul om. Poate că se cunoșteau, iar „organul” știa cu cine are de-a face și ce-i poate pielea respectivului. Dar, tot din perspectiva trecătorului, scena a arătat urât de tot.

Legat de festival, el mi-a scos în evidență, din păcate, problemele mari pe care le avem când vine vorba despre educație și respect. Condițiile puse meșteșugarilor participanți au fost clare: certificat de vaccinare și mască. După mintea mea a proastă, problema se pune așa: a fost nasol cât nu s-au putut ține evenimentele și mulți și-au pierdut sursele de venit. Iar oamenii s-au plâns cât de greu le-a fost. Prin urmare, dacă acum s-a dat voie, în anumite condiții, mi se pare firesc să le respectăm, fiindcă, dacă n-o facem, riscăm să se ajungă iar la „nu e voie”.

Ei, bine n-a fost chiar așa de ușor. Organizatorii au trebuit să ducă muncă de convingere cu unii participanți că astea sunt regulile și că, dacă nu le respectăm, nu se va mai da voie să se organizeze evenimente similare. Cumva, tind să cred că ăia care s-au lăsat mai greu ar fi primii care, dacă iar s-ar ajunge la interdicții, s-ar plânge cât de greu le e.

Cu mulțimea a fost și mai și. Că, na, la tarabele „cu de toate” și la terasele cu mici și bere se putea sta cum vrea fiecare. Că… aer liber. În spațiul destinat meșteșugarilor erau reguli (a se citi „se cerea purtarea măștii”). Și se știe că urmașii dacilor liberi nu respectă regulile. Ei face doar ce vrea. Și nu, n-o să accepte o regulă mică pentru a-l susține pe meșteșugarul autohton, dar apoi se vor plânge cum statul nu face nimic ca să-i susțină pe localnici și ne bagă pe gât toate produsele de-afară (acele „cu de toate”). Însă, spre lauda lor, organizatorii s-au ținut pe poziții și s-au străduit să facă lucrurile să meargă respectând și regulile, dar și făcând față spiritului „patriotic” al localnicilor.

Evident, a fost muzică. A cântat Fanfara Județului Alba, a fost și un concurs de interpretare a muzicii tradiționale românești la care au participat tineri din 18 județe (câștigat de Cristina Farcaș din Mureș)… În fine, ca la un festival de gen. Dacă muzica a fost bună sau nu, nu mă pot pronunța. Că nu le am cu melodiile populare. Dar celor prezenți acolo pare să le fi plăcut, prin urmare presupun că fost de bine.

M-am bucurat să văd că, după atâta secetă, încep să apară semnele revenirii la ceea ce obișnuiam să considerăm normalitate. În același timp, m-am întristat dându-mi seama că s-ar putea să nu dureze mult. Și, după aia, iar o să ne plângem că Oculta Mondială vrea să murim de foame, refuzând să acceptăm că am avea și noi o parte din vină.

0 0 Voturi
Article Rating
Înscrie-te
Notificare de la
0 Comments
Răspunsuri în text
Vezi toate comentariile