George Cornilă – Diluvium

Pe George Cornilă l-am citit întâi în paginile virtuale ale Revistei de suspans. Povestirile sale aveau aerul acela de sfârșit de secol al XIX-lea, cu aventuri  în locuri exotice, descrise cu atenție la detalii. De fiecare dată, peste elementul realist se suprapunea unul magic, ce ducea acțiunea într-o direcție inedită – recuzita specifică genului numit realism magic.

În 2018, povestirile respective au fost adunate de autor în volumul Arlequine, despre care am spus, la vremea aceea, că reprezintă o carte solidă ce s-a ridicat la înălțimea așteptărilor mele.

După distopia Expurgo, autorul a revenit la realismul magic, de data aceasta prin intermdiul unui roman. Publicat în 2019, Dilivium relatează o poveste a cărei acțiune se petrece la finele Epocii Fanariote. Personajul principal este Joszef, un flăcău din Dörrental care are un dar aparte: ploaia îl însoțește peste tot. După nașterea lui, împrejurimile aride ale localității de baștină ajung să se transforme în mlaștini, ceea ce stâr- nește nemulțumirea localnicilor. Protagonistul fuge de acasă, ajungând în Principatele Române, unde află despre existența unei cărți care ar putea explica blestemul (sau darul?) din viața sa.

Cartea are un aer arhaic, ca și cum ar fi fost scrisă în urmă cu aproape două secole. Am întâlnit destui autori care, din dorința de a da autenticitate, abuzează de cuvinte și exprimări care mai curând îngreunează lectura, decât îi dau culoare. George Cornilă reușește să evite această capcană. Limbajul folosit de el condimentează textul, nu-l sufocă. La el, termenii folosiți capătă un rol secundar, atenția concentrându-se pe alte detalii. Naratorul e prezent, uneori făcând predicții despre ce se va întâmpla mai departe cu unele personaje, alteori recunoscându-și ignoranța (nu știm pricina acestui lucru). Protagonistul trece prin întâmplări și are unele reacții ce pot părea naive în ochii cititorului de azi, doar pentru ca, în pasajul următor, să asiste la un eveniment de o duritate extremă, dar făcând parte din cotidian în vremurile acelea. Majoritatea personajelor apar și dispar după cum e nevoie în desfășurarea acțiunii și sunt, în cel mai bun caz, unidimensionale (dacă nu simple crochiuri). Atenția naratorului se oprește asupra unor scene pe care le detaliază cu minuțiozitate, pentru ca apoi să treacă în viteză peste altele, ca și cum n-ar conta.

Această lipsă de echilibru nu vine din neștiința autorului. Dimpotrivă. El construiește cu grijă un roman care să semene cu cele scrise în secolul al XIX-lea (centrate adesea pe prezentarea unor scene, idei, mai curând decât pe acțiunea propriu-zisă), iar toate elementele menționate mai sus sunt atent inserate pentru a da aerul de veridicitate necesar. Mi-a amintit de filmul Aferim! al lui Radu Jude, prin încercarea (reușită) de a prezenta locuri și obiceiuri din Principatele Române ale acelei perioade. Joszef seamănă cu Ioniță, fiul zapciului Costandin, prin naivitatea cu care pare să privească lumea. Visează la iubirea pură, idealizată, ceea ce-l face neîndemânatic atunci când se află în prezența femeilor. E curajos când ar trebui să fie precaut, dar norocul pare să-l ocrotească. Uneori, sătul de fuga neîncetată de cei care vor să-l prindă și să-l ucidă, considerându-l o unealtă a Necuratului, se resemnează „mioritic” și acceptă orice s-ar întâmpla. În acele momente, apar personaje sau întâmplări providențiale, care-l ajută să meargă mai departe.

Finalul se înscrie și el în linia multor texte ale secolului al XIX-lea: un punct culminant discutabil, mai curând ratat din cauză că atenția naratorului se concentra pe un alt lucru considerat mai important. Într-un fel, dă senzația că acțiunea n-a ajuns într-un loc anume, n-are o concluzie. Am apreciat onesti- tatea cu care a urmărit rețeta, dar n-am agreat-o. Personal, mi-aș fi dorit ca, în afară de a scrie o carte care sună „ca alea de demult”, să insereze subtil elementele menite să confere o coerență a acțiunii și un punct culminant consistent. Dar asta ține strict de gusturile mele.

Deja George Cornilă nu mi se mai pare un nume care promite. Îl consider un autor în plină ascensiune, pe care îl recomand oricui dorește să citească texte scrise bine, cu un stil frumos, atent documentat, cu un parfum de „vechi”. Dacă vă sperie SF-ul pentru că e prea tehnic, dar v-ar plăcea să citiți o poveste cu aer fantastic, atunci George Cornilă este o alegere excelentă, după părerea mea.

0 0 Votează
Article Rating
Înscrie-te
Notificare de la
0 Comments
Răspunsuri în text
Vezi toate comentariile