Am scris și șters acest început de text, rescris și șters iar, că nici nu mai știu ce naiba plănuiam să scriu. Cum oare aș putea să fac un laudatio festivalului de jazz de la Gărâna? Ar trebui să scriu așa cum reușește Avishai Cohen să cânte la contrabas. Și cum să critic ce nu mi-a plăcut, odată ce am pus acest titlu? Ar trebui să știu despre jazz măcar atât cât a uitat Lars Danielsson. În plus, poate cel mai greu, cum să ții minte sau să explici momente în care ești fie într-o maximă relaxare, fie într-un moment din acela, soră cu epifania? Nu-i deloc simplu.
Și, totuși, iată-mă încercând.
La doar câteva ore de Alba Iulia, înspre sud, în Munții Semenic, în zona în care numele localităților încep să prindă parfum sârbesc. Mă rog, n-o să dau indicații rutiere, că deja are toată lumea GPS. E însă sus, la munte, unde e foarte cald și foarte frig într-o singură zi. Dar, să încep cu festivalul, la care abia am ajuns, că dacă nu ajungeam mă și îmbolnăveam așa de tare de mă părăsea gagica.
În primul și în primul rând, îmi pare că Gărâna nu-i deloc un festival. Nu poți să ajungi la a 25-a ediție în halul ăsta. E pe undeva absurd să treacă 25 de succese peste tine și să nu amenajezi acel teren în așa fel încât la fiecare ploaie să nu se transforme totul într-o mlaștină? Că totul ale loc pe o pajiște, cumva îngrădită, unde în loc de scaune sunt niște butuci puși în fața unei scene măricele, iar în laterale sunt câteva locuri acoperite, pentru sponsori și magazine, iar în spate tarabe cu fel și fel de chestii de mâncat. Locul e super, însă nicidecum la maximul de potențial.
Apoi, cum naiba să nu apară, în tot acest sfert de secol de când se ține acolo un festival, măcar vreo 10 pensiuni aproape de tot, ca să nu trebuiască să mergi pe jos până în Brebu, la vreo 7-8 km distanță, sau te miri unde, ori să stai toată seara la spectacol fără să bei? Să nu apară 10 campinguri care să aibă un duș, acces la curent, internet, ba chiar un WC normal, nu din-acela turcesc? Așa ceva nu e posibil! Gărâna nu e festival.
Gărâna e, cred eu, un loc de pelerinaj. E un loc în care omul normal suportă cel mai ușor realitatea românească. E locul în care se stă în ploaie și se bea vin sub pelerină. E locul în care se îndură căldură ziua și frig noaptea, locul unde se doarme cu noduri în mașină sau la cort. E locul în care până și buda aceea cu tălpici nu e un deal-breaker. Și toate astea din cauza muzicii.
Nu, nu mi-au plăcut toți artiștii. Însă toți au fost buni. Nu îmi va fi plăcut niciodată rigoarea nordicilor, modul în care fac totul fără greșeală. Mă enervează perfecțiunea lor și faptul că sângele lor rece nu lasă loc de improvizații. Cu toate astea, și chiar neavând nici cea mai mică noțiune despre jazz, odată ce-l auzi nu mai poți spune că Lars Danielsson nu-i BUN. Mai ales că anul ăsta a cântat împreună cu Gregory Privat, un pianist francez, cu origini în Martinica, care acum doi ani a cântat cu trupa lui. Așa că ce a făcut anul ăsta, în chiar încheierea festivalului, a fost cu totul altceva decât acum doi ani.
Nu poți să spui că Trygve Seim nu-i un saxofonist desăvârșit, ori că Eivind Aarset nu-i un super chitarist. Sunt însă genul acela de muzicieni care trezesc în tine senzații și trăiri interioare, care te fac să stai cu ochii închiși și să savurezi muzica indiferent de ploaie, lume, țară ori însăși nenorocita asta de existență.
Eu însă vreau altceva. Eu vreau viață, agitație, vreau improvizații și oameni care să mă facă să sar de pe acel butuc, să dau din mâini și din picioare. Cum naiba să ți se facă pielea de găină și să nu-ți vină să sari din loc? Ce enervanți sunt nordicii!
Nu-i însă nimic, că eu am mers acolo pentru Avishai. Oh, Avishai Cohen! Nu-l văzusem niciodată în carne, oase, piele și fără cămașă, cântând ca un nebun. Așa mi-l imaginam, ca în clipurile de pe youtube, cântând Shalom Aleichem. N-a fost să fie. Recitalul dintr-un festival nu e același cu un concert de-al lui. Cu toate că, acum zece ani, când mai fusese o dată la Gărâna, omul a cântat 8 biss-uri! OPT! La bustul gol, din voce, la contrabas, de toate! Acum însă a trebuit să mă mulțumesc așa, cu un mic recital foarte bun, însă nu ce visam eu. Și totuși, spre norocul meu, că mai am și noroc uneori, a avut cu el o tipă, Roni Kaspi. O puștoaică ce bate în tobe cum n-am mai văzut pe nimeni și care, în recitalul lui Avishai, a avut două momente de magie. Nu, chiar nu o să mai zic vreodată că mă enervează faptul că, la fiecare recital, trebuie ca fiecare din membri trupei să aibă momentul lui, să arate lumii că pot și singuri. Roni Kaspi chiar e! Cum a bătut fata asta în tobe! Cum închidea ochii și-și lăsa capul pe mână, iar mâinile îi băteau necontrolat în tobe, intrată parcă în transă! Chiar și unui ateu ca mine îi venea să exclame: DUMNEZEULE! Cât despre Avishai, îl prind eu altă dată și cu piesa aia! Undeva, cândva, o să-l văd într-un concert numai al lui!
Dhafer Youssef, în a doua seară, a fost și el minunat. Sincer, când pui puțină Tunisie în jazz iese ceva minunat. Mult, foarte mult mi-au plăcut și niște italieni, Francesco Bearzatti quartet, care nici măcar nu erau „headliner”, însă acel sânge cald, latin, a făcut ca muzica lor să-mi ridice în poziție de drepți și ultimul fir de păr de pe corp.
Și au mai fost și alții, mulți alții. Timp de cinci zile am fost ca la un curs intensiv de bucurie. Nici n-a mai contat ploaia ori acel nenorocit de WC cu tălpici.
Să spun că mi se par condițiile groaznice, mai ales dacă nu reușești să-ți iei cazare cu mulți bani și mult timp înainte? Mi se par. Să spun că n-aș mai merge din cauza asta? Pe naiba! Gârâna nu e muntele Găina, unde mergi o dată de curios și a doua de prost. Gărâna nu e Mecca sau Medina, unde să ajungi cel puțin o dată în viață. Gărâna e locul în care, an de an, muzica bună îi salvează pe oamenii normali de la realitatea românească.
