Interviu cu Bogdan Hrib

Bogdan Hrib (n. 1966) este scriitor, editor, fotograf și jurnalist. În 1993 a înființat editura Tritonic. Este cunoscut pentru seria polițistă Stelian Munteanu, romanul Ultima fotografie, dar și pentru antologiile pe care le-a coordonat, Noir de București și GastroNoir.

Tocmai ți-a apărut o povestire în cea mai prestigioasă revistă de literatură polițistă din lume, Ellery Queen Mystery Magazine. A fost greu să ajungi acolo?

Nu mi-a fost greu deloc. Aș zice că a fost o șansă. Baftă, noroc… Josh Pachter, cel care se ocupă de rubrica „Passport to crime” m-a contactat pe Facebook văzând cam ce fac și cam ce scriu. Aveam două romane de prezentare în engleză „Filiera grecească” și „Ucideți generalul”. Am început să comunicăm pe email și încet-încet am ajuns aici. Dar e nevoie de răbdare. Primul email a pornit spre Josh în august 2019. Nu cred că lucrurile pot fi forțate, e nevoie de timp și de multă răbdare. Acum sper că am întredeschis o ușă.

Care termen e corect? Literatură polițistă? Suspans?

Răspunsul e simplu: Nu știu. Pentru britanici e simplu: Crime Fiction. Eu folosesc (mai ales în scris) mystery & thriller, dar de cele mai multe ori mă adaptez potențialului public cititor sau auditoriului (vârstă, loc de desfășurare, timp) și folosesc alternativ diferiți termeni… ca să priceapă toată lumea. Și mai ales: nu vreau să intimidez pe nimeni. Aici e pericolul, să creadă publicul că scriem maculatură pentru citit în tren sau avion. Nu, e literatură serioasă. Grea. Socială. Cu poante, cu trimiteri, cu repere culturale. Se folosesc neuronii… Mulți.

Ești pasionat de acest gen. Ai și o serie de șase volume – Stelian Munteanu. Despre ce e vorba în ea și în cel mai recent volum, Reziliență?

Evident despre… reziliență. Cred că a fost un titlu nefericit, prea tehnic, un neologism mai curând dinspre rezistența materialelor și de prea puțină vreme în socio-geopolitică. Așadar de la o presupusă crimă petrecută în nordul Angliei, lângă Newcastle se ajunge la un complot internațional. Iar totul implică multe fake-news, cinism și absurd, apar personajele mele recurente Stelian Munteanu și comisarul șef Tony Demetriade cu tot cu problemele lor personale și, în premieră, două personaje britanice – o polițistă și un jurnalist – care sper să mai apară în poveștile ce vor veni. Un thriller cinic-absurd-geopolitic, cu mult suspans și răsturnări de situații și, sper, cu ceva umor. Cam asta-i.

Două volume ți-au fost traduse în engleză. Are șanse un autor român să devină celebru afară, să vândă milioane de exemplare, să fie ecranizat?

Șanse? Da. Câte șanse? Nu prea știu cum să le calculez, sunt multe variabile și necunoscute. Cred că acum vreo 2-3 ani eram un pic mai optimist. BREXIT-ul și COVID-ul mi-au mai tocat din entuziasm…

Cele două romane – Filiera Grecească (apărută în Canada în 2015) și Ucideți generalul (Marea Britanie 2011) – nu prea au mutat munții. Dar au atras o serie de cititori. S-a scris despre autorii din România (și despre George Arion) într-un volum Euro Noir al lui Barry Forshaw, care inventaria întreg continentul, iar cea mai stranie referință este într-o lucrare despre umorul în comunism apărută la Oxford University Press, care cita o frază din Ucideți generalul. Au fost și recenzii. De curând, au apărut volumele semnate de Bogdan Teodorescu – Spada, Teodora Matei – Lumânări vii, Anamaria Ionescu – Zodiac (toate trei în engleză la Corylus Books), volumul tău în franceză împreună cu Jacky Schwartzmann – Femeia din portbagaj… toate acestea au întredeschis, mai exact au crăpat un pic o ușă. Acum trebuie un umăr, cu forță. Nu știu care va fi acel umăr care va deschide larg ușa. Poate că mai avem de așteptat puțin, nu foarte mult. Să fiu lipsit de modestie și să zic: autorii români au nevoie de un scenariu de Oscar…

În concluzie, doar norocul nu e suficient. Un autor român trebuie să fie publicat în engleză într-o editură din Marea Britanie sau SUA, sau Franța, sau Germania. În acel moment joci pe teren, nu la perete. Evident nu ești pe centralul de la Wimbledon, dar măcar ești pe cel de antrenamente. Cineva te poate vedea. Cineva te poate citi. Poți trimite cartea ta unor oameni… iar acei oameni poate se gândesc să scrie de bine de tine sau să facă un film. Cam așa…

Ai coordonat două antologii de gen: Noir de București și GastroNoir. Se citește literatură polițistă la noi? Se ridică scriitorii români la înălțimea provocării de a scrie texte de calitate, de a se încadra în cerințele unei antologii?

Da, cu siguranță și fără nicio îndoială. Cele două antologii, ca și cea coordonată de Daniel Timariu, Noir de Timișoara, arată exact, cu argumente literare, că avem peste o duzină de autori mystery & thriller foarte buni. Să nu uităm că mai sunt și cei păstoriți de Crime Scene Press a lui George Arion.

Așadar avem autori de clasă mondială; cu cititorii stăm mai slab. De ce? Poate pentru că unii sunt un pic snobi și citesc numai străini. Poate pentru că unii citesc mai mult povești de dragoste, iar cei foarte tineri se luptă în zona de fantasy… Nu am o altă explicație, dar încercăm să ne batem pentru fiecare cititor nou.

Unul dintre cele mai bine vândute romane ale tale nu e polițist. De ce crezi că Ultima fotografie e în topul preferințelor cititorilor tăi?

Greu de spus, probabil pentru că este un roman de dragoste, iar cum majoritatea cititorilor noștri sunt… cititoare, este, cred, normal și natural. Domnii se ocupă mai mult de mecanică, fotbal, bere și alte chestiuni serioase, nu de dragoste. Sper să reușesc în acest an și adun cap la cap poveștile pentru continuarea romanului… se va numi probabil Ultima cafea

Cred însă că poveștile actuale din zona mystery & thriller au o componentă romance din ce în ce mai prezentă. Atât în străinătate, cât și la noi.

Ar mai fi un răspuns. Unul sec. Poate că nu am știut să mă ocup prea bine de promovare… Mai am de învățat. Social media e un teren plin de provocări. Dar încerc să învăț și să mă adaptez.

Ce ne pregătești pe viitor? Se întrevede oportunitatea unor noi traduceri afară?

Da, există un program clar (care se mișcă un pic mai greu acum) de traducere a autorilor români la Corylus Books, o mică și proaspătă editură britanică în care sunt și eu implicat (am pomenit mai sus de ea și de cele trei titluri românești pe care le-a publicat). Și vă mai dau un singur nume de la Corylus: Quentin Bates. Pe celelalte două le păstrez în mânecă.

Ei bine, că tot am vorbit despre Reziliență, vom avea la început de vară traducerea în engleză. Poate (sper) o voi putea lansa la Londra la târgul de carte, dacă va fi un târg fizic. Poate la Newcastle sau în Scoția sau în Islanda sau la Haga… cine știe? Vom vedea.

Mulțumesc mult.

0 0 Votează
Article Rating
Înscrie-te
Notificare de la
0 Comments
Răspunsuri în text
Vezi toate comentariile