Lacrima Unirii, cârciuma în care încă se plânge după fotbalul albaiulian

Poți oare să spui că ești băutor pro- fesionist și să nu fi intrat la Lacrima Unirii de mai multe ori decât ții minte cum ai plecat de acolo? N-ai cum. Ești cel mult ca fotbaliștii ăia profesioniști din Alba Iulia, dar care n-au jucat decât cel mult la Mecanica, fără să-i fi vrut Unirea în lot măcar un meci.

Cândva, în urmă cu vreo două decenii, pe vremea când încă aveam o echipă de fotbal care și juca fotbal, iar echipa asta avea o și mai mare echipă de suporteri, nu doar de chibiți și susținători din ăia care vin doar la victorie, Lacrima Uni- rii era locul în care mergeai înainte de meci, după meci și, de multe ori, când nici măcar nu se juca vreun meci.

Undeva după anul 2000, Lacrima Unirii devenise cel mai interesant loc dedicat suporterilor uniriști. Și ai berii la halbă. În ciuda unei pandilii, care îi apucă pe unii fani mai înflăcărați, locul a fost de la bun început unul de odihnă și povești pentru toată lumea, gazde și oaspeți.

Lucru care nu prea se întâmpla prin alte părți, alde la Cluj, Timișoara sau Arad, unde se știe, erau galerii foarte înfierbântate și nu era bine să arăți că vii din alt oraș.

Dar să zicem că așa erau vremurile iar oamenii, ca mai mereu, erau sub vremi. Locul se numea oficial „Romana Stadion”, dar nici naiba nu-l știa după numele ăsta, căci toată lumea îi zicea Lacrima Unirii. Mai ales prin perioada de glorie a fotbalului albaiulian, cu FC Unirea în prima ligă, între 2003-2005 și 2009-2010.

Înainte de 1989 aici a fost un „împinge tava”, dar lucrurile s-au schimbat în democrație, că ne plăcea mai mult să-mpingem halba. Aici, între halbele de bere, am învățat cum e cu scrisul despre sport, ăla „pe bune”, de la Bela Soos, Lucian Dărămuș Radu Anghel Barna și Dan Udrea. Dar asta e altă poveste, pentru o altă rubrică.

Lucrurile astea au trecut și s-au piedut în uitare, ca ș toate poveștile auzite aici, despre Gigi Ţălnar (Ţînțaru), Ovidiu Maier (Motanu) și Neluțu Popa, legendele fotbalului albaiulian. Astăzi, Lacrima Unirii e așa, un local, ca să nu-i spun altfel, cu o terasă mare, ideală în vreme de criză sanitară, și prețuri numai bune în vreme de criză economică.

Nu mai e însă locul în care să vii și din care să uiți să pleci. Fără echipa în alb-negru, fără vechea galerie sufletistă, Lacrima Unirii a rămas doar o cârciumă, una în care chibiții deapănă amintiri și golesc sticle. Ceea ce, până la urmă nu-i chiar rău, că doar la ce ne și trebuie fotbal în oraș? Avem televizoare, ne uităm la campionatele de afară, e suficient. Pe naiba!

 

0 0 Votează
Article Rating
Înscrie-te
Notificare de la
0 Comments
Răspunsuri în text
Vezi toate comentariile