Liviu Surugiu: În 2021 am de gând să scot cel puțin trei cărți, chiar dacă ar începe un război mondial – cu atât mai mult

Liviu Surugiu este scriitor și scenarist de SF, ficțiune speculativă și thriller religios. A publicat în numeroase reviste de profil din țară și străinătate. În 2013 a ajuns în finala organizată de HBO în colaborare cu TIFF cu scenariul „Înghețul”.

Romane: Atavic, Iubire și moarte pentru totdeauna, ERAL. Volume de povestiri: Rămășițele viselor, Acesta este trupul meu, Pulsar.

A trecut ceva timp de la apariția ultimului tău volum. Pe când o carte nouă și ce va fi? Volum de povestiri sau roman? Despre ce va fi vorba în el?

Au trecut trei ani și trei luni, mai precis. Însă pe cât de adevărat e că nu am publicat vreun volum în tot acest timp, pe atât de adevărat este că am scris unul în fiecare an. De ce n-am mai publicat? În 2018 nu am vrut eu, ca să creez un orizont de așteptare (și cred că am procedat bine, mai ales că nu eram încă mulțumit cum sunau anumite povestiri, deci era un volum de proză scurtă). În 2019 am trimis volumul la o editură mare, de profil. Deși responsabilul cu colecția îmi era/este prieten, nu mi-a răspuns nici până în prezent. Încă aștept răspunsul, serios! J Din octombrie 2019 aștept! J J  În anul acela am scris și un roman. Bun, păi a venit 2020 cel rău… ce să mai spun, aici am oprit eu orice demers, deși, între timp, pe de o parte am mai adăugat povestiri (bune, presupun) în volumul de proză scurtă și am mai scris încă un roman. Adică, în trei ani eu mi-am continuat munca, am scris trei cărți. Plus a patra, deja faimosul roman istoric la care lucrez din 1983, este, în sfârșit, gata de publicare. Așadar, chiar am muncit în perioada asta în care nu s-a văzut (firește, am mai publicat câte două-trei povestiri pe an, în România, și ceva mai multe în străinătate). În 2021 am de gând să scot cel puțin trei cărți, chiar dacă ar începe un război mondial (cu atât mai mult). Mă duc în prima linie a frontului și acolo fac lansările, direct în inamici, să-i anihilez cu volumele mele – păcat că nu scriu literatură ”grea”, deși cu romanul istoric aș putea doborî vreo doi-trei.

Scrierile tale se caracterizează prin idei deosebite, pe care le exploatezi până dincolo de limita credibilității. De asemenea, există câteva teme recurente în opera ta: reinterpretarea unor mituri biblice, visul ca modalitate (științifică) de călătorie-comunicare-acțiune, precum și iubirea capabilă să treacă dincolo de orice bariere. Ce semnifică ele pentru tine?

Ai perfectă dreptate, am două mari teme recurente, dar cred că, în sfârșit, am descoperit de unde veneau. Anul trecut am descoperit. Erau un fel de mici cutremure vulcanice provocate de romanul acela istoric al meu în care Biblia și visele reprezintă temea principală. Faptul că îl tot amânam, dar scriam mereu la el, mă invada în subconștient și mă făcea să izbucnesc de fiecare dată într-un nou mic cutremur sub forma unei povestiri SF cu nuanță biblică ori onirică. Acum, am terminat romanul, îl voi publica și, oricât de trist mi s-ar părea, cele două teme vor fi închise pentru mine definitiv.

Cât privește iubirea, nu mi-e frică să recunosc, chiar dacă am ajuns la 51 de ani – de fapt, tocmai de aceea – am iubit mult la viața mea, exagerat de mult, al naibii de mult. Cum să uit asta? Știi ce se spune, scrie despre ce știi… Iar când, de multe ori, nu vrei să rănești amintirile nimănui, atunci ce modalitate mai bună de a elibera (alte cutremure) ceea ce porți în tine, decât mutând povestea de iubire din sufletul tău într-un tren cu aparență SF?

În ultima vreme te-ai concentrat foarte mult pe piața internațională. Povestirile tale au apărut în reviste din întreaga lume și în majoritatea cazurilor asta s-a datorat efortului propriu (timp, bani, corespondență). E greu, e ușor pentru un autor român să iasă peste hotare și, mai ales, să se impună acolo? Există șansa să ajungi la un agent care să se ocupe de alergătură și relații în locul tău?

Lucian, e atât de greu încât ceea ce la început a fost un motiv de mândrie – faptul că eram eu, Liviu Surugiu, cel care apărea primul într-o anume revistă – a devenit cu timpul un sentiment de singurătate. Și nu sunt ipocrit când spun asta. Evident, mulți autori români apar în reviste din străinătate, unele dintre ele bune, dar – și aici sunt prea sincer, dar o spun – unele sunt reviste slabe unde e suficient să trimiți ca să fii publicat. Trebuie reținut că ”punctajul” obținut când publici la o revistă din afara Topului e zero. Nu te ajută cu nimic. Nici nu mai pui asta în CV când trimiți o scrisoare de intenție la un agent. De aceea o zic din nou, merită să-ți consumi timpul, nervii și banii, dar numai cu reviste mari, vizibile, cotate. Poate par prea dur, dar asta e realitatea și așa îți și răspund la întrebările dacă e greu să publici acolo, dacă e greu să te impui și dacă există șansa să fii băgat în seamă de un agent literar. Răspunsul e sincer, iar soluția o repet acum, în mai puține cuvinte: reviste mari, doar reviste mari, numai revistele mari. Am o listă cu vreo douăzeci, o pot da oricui, am publicat în vreo opt dintre ele. Ceea ce înseamnă că, până acum, mi-am atins doar 40% din obiectiv.

Ești, în același timp, scenarist. La ce scenarii ai mai lucrat în ultima vreme? Cu ce crezi că ai mai mari șanse, cu proza, ori cu scenariile?

Am trei scenarii cedate la trei case de film diferite. Cedate, nu vândute, fiindcă una e dreptul de preempțiune, altceva e contractul de vânzare. Lucrurile se mișcă în alt ritm în industria asta. Durează. Chiar durează!

Șanse… să fiu cunoscut? Proza. Proza scurtă, în străinătate, cel puțin de moment.

Să fac bani? Scenariile, evident. Cu scenariile se fac bani chiar și în România, oricât ar fi de puțin credibil asta. Și da, lucrez la un scenariu original, chiar acum. N-ai să crezi, dar nu e SF, e pentru un film de crime-noir. J

0 0 Votează
Article Rating
Înscrie-te
Notificare de la
0 Comments
Răspunsuri în text
Vezi toate comentariile