Mă dusei la vaccinare…

Fiindcă stelele s-au aliniat într-un mod pozitiv, iar eu m-am dovedit doritor să profit de norocoasa conjuncție, am ajuns pe lista beneficiarilor vaccinului care împarte acum lumea în „deștepți” și „proști” (evident, fiecare consideră că e în prima tabără, iar cei de părere contrară sunt în cealaltă).

Despre mirobolanta platformă pentru programare nu știu dacă mai are rost să spun mare lucru. Dacă ne-am fi aflat sub guvernarea pesedistă, s-ar fi comentat de zor – huo, comuniștii, hoții care sifonează banul public și-l dau firmelor de casă ce nu fac nimic, demisia etc. Așa, însă, suntem cei mai minunați, cei mai geniali – practic, moartea Covidului e la un clic distanță. Hai, unu jumate. Bine, teoretic USR Plus are un ministru al sănătății doar de puțină vreme, iar el nu prea avea cum să facă din rahat bici peste noapte. Și omul, după ce a fost tras de urechi că recolta de programări la hectar nu e ca-n foaia de pe care citea, s-a mai temperat. Dar parcă m-am cam săturat de același scenariu.

În fine. Așadar, am primit confirmarea cu ziua, ora și locul. Și, cum acesta din urmă era la doi pași de mine, care va să zică la Policlinica de pe strada Mușețelului, m-am prezentat acolo cu cinci minute înainte de ora potrivită. Am trecut nonșalant printre oamenii care stăteau la coadă în fața policlinicii, convins că „programare” înseamnă că, la ora H, pot intra. Ei, dar o înțeleaptă vorbă din bătrâni spune că socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg. Știau ei moșii și strămoșii ceva…

Încă de la intrare, am fost luat în primire cu un „Vă rog să așteptați afară!”, spus pe tonul iritat specific (încă) multor angajați la stat. I-am înțeles pe doamna și pe domnul de acolo, probabil erau sătui de cei care dau buzna continuu, așa că am explicat frumos că am programare la vaccin pentru ora H. După ce mi s-a mai zis de câteva ori, pe un ton tot mai răstit, să aștept afară, iar eu am continuat să repet că am programare, a părut că vorbele mele au reușit, în sfârșit, să treacă dincolo de urechile celor doi. „Aveți programare la vaccinul anti-Covid?” m-au întrebat, unul după altul, ca un ecou, deși eu tocmai asta spusesem de vreo trei sau patru ori. Abia atunci am început să comunicăm, efectiv. Atâta doar că am aflat că nu acolo trebuia să merg, ci la spital. Și, cumva, din ton se subînțelegea că e vina mea că am venit greșit, în loc să merg unde trebuie. Chiar dacă am argumentat că mesajul primit pe mail în urma programării îmi spunea să vin fix acolo. Până la urmă, am căzut la un armistițiu, adică au avut răbdare să-mi explice politicos unde anume în spital ar trebui să ajung (că, na, e mare clădirea).

Am pornit val-vârtej spre spital, întrebându-mă ce s-ar fi întâmplat dacă cele două instituții s-ar fi aflat la o distanță mai mare de zece minute și temându-mă de un nou perdaf odată ajuns acolo, pentru că întârziasem semnificativ (chiar dacă nu din vina mea).

Ei bine… surpriză! Ceea ce am trăit în spital mă face să fiu optimist că putem ajunge și noi, într-o zi, la normalitate. Odată trecut dincolo de ușa pe care scria „Vaccinare anti-Covid”, parcă am pășit în altă lume. Aia pe care o vedem în Occident. Organizare impecabilă, personal eficient, amabil și mereu atent la nevoile beneficiarilor. Cum să vă zic, dați-mi dragoni cu care să mă lupt, fecioare pe care să le salvez de la ananghie, dați-mi cu ciocanul peste degete, dar nu veniți în preajma mea cu o seringă, că merg până la Tribunalul de la Haga ca să invoc drepturile mele de cetățean european. Așa că știu foarte bine ce spun când afirm că oamenii ăia de-acolo au făcut totul ca să-mi liniștească piticii și să mă ajute să primesc vaccinul ca pe coronița de la premiu-ntâi. Iar doamna doctor a știut să întrebe ce era nevoie ca să se asigure că totul e ok și, mai ales, a răspuns cu răbdare și deschidere oricărei întrebări. Știu, sunt scriitor de SF, dar de data asta vă asigur că nu fabulez nici măcar un pic. Chiar a fost totul exact cum mi s-ar părea normal să fiu tratat în orice instituție publică.

Ei, dar de la vaccin încolo, nemulțumirea mea a atins iar cote paroxistice. La ieșire, am primit un certificat care atestă că am făcut vaccinul. Probabil că va fi nevoie de el, că, după cum se vede, în tot mai multe locuri se pune problema să nu poți intra fără așa ceva (lucru pe marginea căruia ar fi destul de discutat, dar nu-i aici locul). Și-atunci vin eu și-ntreb: nu era mai simplu ca în vaccin chiar să fie un cip, ca să fie scanat și să facă „bip!”, decât să umbli la tine cu ditamai foaia A4 – chestie incomodă, bașca faptul că se poate îndoi, rupe, pierde și alte cele? Pe bune, era chiar așa de greu să îndeplinim dorințele conspiraționiștilor și să fim eficienți?

Ca să nu mai zic că, la cât urlau unii și alții că vine Oculta peste noi, schimbarea, aia-aia, mă așteptam ca din secunda doi viața mea să devină altfel.

Nimic. Aceeași burtă, aceeași nevastă, aceeași casă, același serviciu, aceleași gânduri, pasiuni, boli… Nimic-nimic nu s-a schimbat! Păi se poate așa ceva, domnu’ Gates, domnu’ Zuckerberg, domnu’ Soros și toți ăilalți de controlați omenirea? Chiar așa, ne luați de fraieri? Parol!

Mai am o șansă, totuși. După trei săptămâni, trebuie să merg la rapel. Poate-poate se leagă ceva atunci. Dacă nu, mai încerc la următoarea pandemie. Că sigur o să mai dea ăștia, până le iese cu controlul omenirii.

Deși, la cât de dezorganizată e treaba pe la noi, mi-e că, dacă se bagă de-adevăratelea cipuri, ori le fură cineva, ori ajung la adresa greșită, ori nu le poți activa fără dosar cu șină.

5 1 Votează
Article Rating
Înscrie-te
Notificare de la
0 Comments
Răspunsuri în text
Vezi toate comentariile