Mic îndreptar pentru capacitatea de uitare….

De vreo câteva zile mă tot gândeam să scriu câteva rânduri despre una dintre cele mai bune cărți pe care le-am citit în ultimii ani: Scurt manifest hedonist, a lui Michel Onfray, un filosof francez care dă de pământ cu tot „establishment”-ul filosofiei și, dacă ești pasionat de domeniu, îți deschide ochii minții spre noi și noi întrebări. Sau, dacă nu ești vreun pasionat, te învață importanța metafizică a cafelei de dimineață și a țigării de după, căci viața nu-i nimic mai mult decât suma unor vicii pe care suntem învățați să le fentăm, în loc să le îmbrățișăm cu patos. Numai că mi-am adus aminte că nu-mi mai aduc aminte unde mi-e cartea sau cui am dat-o împrumut? Și de ce nu mi-a adus-o înapoi acel cineva, căci sigur am dat-o cuiva, că-n bibliotecă am căutat și-n raftul ultim, unde stau alde Sanda Marin și ale sale cărți de bucate ori STAS-urile păstrate de tata, de la Refractara. Deci, nu-i și pace, și nu-mi aduc nicicum aminte.

Și pentru că tot mă luasem eu cu nenorocita apucătură de a uita, mi-am adus totuși aminte că citisem, cu ceva mai mulți ani în urmă, o altă super carte. Una care, printre altele, tratează fix chestia asta, minunata capacitate a omului de a uita. E vorba de „Crase banalități metafizice”, a lui Alexandru Dragomir, unul dintre cei mai buni români care s-au îndeletnicit cu filosofatul și singurul de pe plaiurile noastre care i-a fost doctorand lui Martin Heidegger. Și care-i și ardelean, pe deasupra.

Ei bine, în cartea asta minunată, reconstruită din dialogurile și dezbaterile avute de autor cu Gabriel Liicenu și Andrei Pleșu, pe care i-a preluat pe post de „elevi”, luând cumva rolul îndeplinit de Constantin Noica, Dragomir reușește o superbă incursiune în procesul uitării. Undeva, într-un capitol, intitulat „Modalități de autoînșelare”, Dragomir vorbește minunat despre actul uitării, despre „greșelile trecute, acoperite sau uitate prin voința subconștientă”. Toată cărțulia e plină de „vorbe de duh”, de minunate raționamente care-ți deschid ferestrele gândirii, căci n-a fost capitol în care să nu subliniez ceva, spre a nu uita, însă ăsta mi-a plăcut cel mai mult.

„Nimeni nu e mai trucangiu decât suntem noi cu noi înșine”, zice foarte frumos Dragomir, explicând și justificând ideea de uitare, de omisiune de la aducere aminte, drept o formă de autoapărare a sănătății noastre mentale. „N-am întâlnit escroc mai mare decât este omul cu sine însuși. Orice greșeală impietează asupra imaginii pe care ți-o faci despre sine. Or, e curios să vezi cum întotdeauna câștigă imaginea și niciodată greșeala”. Practic, zice Dragomir,  aducerea aminte ține mai degrabă de „lucrul bun”, „relele” fiind mai ușor trecute prin filtrul uitării. Însă nu e vorba aici de „bun” și „rău” în sensul general, ci de lucrurile bune pe care le facem, și pe care le păstrăm undeva pe un piedestal al aducerii aminte, în timp ce prostiile și lucrurile rele le pierdem într-un neant al uitării voite. Mai mult, explică foarte frumos Dragomir, uitarea este cea mai simplă formă de închidere a unei greșeli. Anume, dacă nu avem capacitatea ori voința de a repara propria noastră greșeală, o închidem prin uitare. Uitarea este, practic, soluția la lipsa unei soluții. Tocmai de aceea, în ce privește cunoașterea de sine, Dragomir propune un dialog permanent cu propria greșeală, o analiză și o menținere ai ei în memoria vie. Cum altfel ne-am putea înțelege sau chiar mai mult, îmbunătăți pe noi, dacă nu prin dialog și analiză cu propriul defect.

Suntem însă niște veleitari, în ce privește propria greșeală, propriul defect. Anume, n-avem o problemă să ne admitem erorile, chiar și nouă înșine, atât timp cât suntem convinși că am putea oricând, cu puțin efort, cu dorință, să le remediem. Și e în toată situația asta un joc perfid, în care ne amăgim că ne putem schimba, remedia, astfel că nici măcar nu mai lăsăm loc de uitare, nu mai permitem închiderea unei greșeli.

Și poate că aici se încadrează cel mai bine viciul, pe care îl acceptăm ca o plăcere, atâta timp cât avem convingerea (altfel înșelătoare) că l-am putea învinge, că am putea renunța la el. Odată asumată victoria viciului asupra sinelui, viciul în sine e golit de „plăcere” și devine o luptă, un chin.

Însă nu-i vorba doar de viciu aici. Căci unele greșeli și rele le acceptăm chiar dacă nu ne aduc niciun strop de plăcere, chiar dacă nici nu mai credem că suntem în stare a le remedia. De exemplu, unde naiba mi-e cartea lui Michel Onfray? Cui am dat-o? Și dacă tot nu pot să îmi aduc aminte cui și când, de ce nu pot măcar să uit complet de ea, să uit că am dat-o și pace bună?!

0 0 Votează
Article Rating
Înscrie-te
Notificare de la
0 Comments
Răspunsuri în text
Vezi toate comentariile