Precum ziceam, Galațiul a rămas pentru mine o destinație pe care ar trebui să mi-o pun pe listă pentru o vizitare ulterioară. Altfel, pot spune doar că am fost pe-acolo și atât, fără să am timp pentru aproape nimic din ceea ce dă culoare locului.
Am pornit a doua zi să fac drumul invers, de pe malul Dunării până pe cel al Mureșului. De data aceasta, o aveam în mașină și pe scriitoarea Johana Gustawsson, împreună cu sora ei, o persoană pasionată de fotografie. Una dintre primele întrebări a fost „e departe Alba Iulia?” Răspunsul în kilometri n-a ajutat prea mult. Că, na, dacă am avea și noi autostrăzi, în patru ore s-ar rezolva treaba. Din păcate, noi inaugurăm cu mare fast și ne lăudăm cu bucățele de câțiva kilometri care pleacă de nicăieri și duc niciunde. Exact ca pistele de biciclete din Alba Iulia, de-ți vine să te-ntrebi de ce s-au mai obosit să le facă.
Așadar, răspunsul meu a fost că ar trebui să facem vreo șapte ore, dar pot fi și nouă. Că nu se știe ce prinzi pe drum, mai ales că e vineri, lumea pleacă la drum și poți da peste cozi în care ai timp să te dai jos din mașină, să iei prânzul, apoi să mergi câțiva metri și să te sui la loc. Ceea ce s-a și întâmplat, din fericire doar pe porțiuni scurte. Și, tot din fericire, mi-am luat măsuri de precauție, plecând devreme. Mă bazam, totuși, că porțiunea finală era cu autostradă, așa că puteam să mai recuperez acolo eventuale întârzieri. Până la un punct, că nu prea mi-s genul care să transforme autostrada în circuit de Formula 1. Sunt prea fricos pentru asta.
În mod neașteptat, călătoria s-a transformat într-un documentar ca alea cu „Din frumusețile patriei”. Căci, ce să vezi, pe când traversam munții, ne-au ieșit în cale doi pui de urs. Cele două pasagere au fost extrem de entuziasmate, iar una dintre ele s-a apucat să facă poze, în timp ce eu – la fel de încântat de întâmplare – scrutam pădurea dimprejur, știind că ursoaica nu putea fi departe. Și că, dacă i s-ar fi năzărit vreun pericol pentru puii ei, nu ne-ar fi fost moale. Nu-mi doream să încerc rezistența caroseriei și a geamurilor, care, dintr-o dată, mi se păreau că sunt prea subțiri și fragile. Prin urmare, am demarat ușurel, ca să nu sperii puii și am trecut încet printre ei.
Ei, dar acela a fost doar preambulul. Pasagerei mele fotografe i se stârnise gustul pentru capturat imagini pe… era să zic film. Pe card. Și se minuna de toate frumusețile întâlnite în drum – fie ele lanuri, flori, pomi ori vietăți. Iar berzele ce-și fac cuib în număr mare prin sate au constituit, și ele, un subiect fascinant. Iar în cazul lor am lăsat-o să coboare ca să facă poze, că despre păsările respective singurul lucru periculos pe care-l știu e că aduc copii. În rest, dacă le lași în pace, sunt pașnice.
Toate aceste opriri s-au adăugat la episoade în care am mai prins coloane ori lucrări pe traseu. Când am intrat pe autostradă, franțuzoaicelor nu le venea să creadă. Probabil că se consolaseră cu gândul că drumurile noastre sunt ca alea din filmele cu Louis de Funès, iar ce numeam eu „autostradă” s-or fi gândit că era așa, un fel de drum expres. Bine, chiar așa sunt ele pe la noi, că, na, îți trebuie un pic de… ce ți-o trebui ca să te gândești că, pe tronsoanele intens circulate, ar merge bine să ai vreo trei-patru benzi. Dar să nu fiu mai cârcotaș decât sunt.
Am ajuns la Alba Iulia cam cu vreo oră înainte de lansare, dar am reușit să ne dăm jos hainele și măștile obosite și să trecem la cele potrivite pentru cei ce veniseră să ne vadă la târgul de carte Alba Transilvania. Și au venit în număr mare, umplând sala până la refuz. Iar Johana i-a cucerit. Trebuie să recunosc că și eu am ascultat-o fascinat, din nou, deși cunoșteam poveștile din ziua precedentă, de la Galați, dar și din discuțiile purtate în timpul călătoriei cu mașina.
Adevărul e că are un stil cald, plăcut de a vorbi. Știe „să se vândă”, ca să zic așa. Și, evident, inserarea amintirilor despre bunicul ei ce a luptat pentru Rezistența franceză și a ajuns ulterior în lagăr au constituit un element perfect pentru a avea lipici la public, mai ales când vorbim despre cel dintr-un oraș ca Alba Iulia, unde asemenea valori încă mai au însemnătate.
Mi-am făcut și eu numărul, când a fost vremea mea, apoi a urmat sesiunea de autografe și fotografii. Și, apoi, retragerea pentru masă și odihnă. Deoarece am fost convins că, după ce venise din Franța în ziua precedentă, călătorise de la București la Galați, apoi în ziua aceea făcuse un drum de la Galați la Alba Iulia, toate condimentate cu prezentări de carte, autografe și toate cele, Johana avea să se retragă pentru a-și reface forțele.
M-am înșelat. Aflând că sunt concerte în oraș, a vrut să participe la ele. Ba chiar s-a arătat încântată de perspectiva ca eu să-i fiu ghid prin zona istorică. Ceea ce am și executat, târziu în noapte, alături de sora ei și de fiica mea, pe care am adus-o ca să mai audă femeia și o engleză decentă, nu engleza mea cu accent arabo-slavo-balcanic. Pentru că, am uitat să vă zic, am preferat să conversez cu ea în engleză, nu în franceză. Că, na, deși cunosc ambele limbi, în cea dintâi sunt mult mai cursiv. Pronunț execrabil, dar sunt cursiv și o înțeleg.
Ei bine, cireașa de pe tort a reprezentat-o concertul Carla’s Dreams. Despre care, evident, Johana n-auzise, dar care i-a plăcut. Și, cum și fiicei mele îi place, a avut cu cine discuta pe marginea subiectului. Au căutat pe internet melodii de-ale lor și, a doua zi, am surprins-o pe Johana ascultându-le.
Nu mi-e clar dacă toate astea au intrat la capitolul promovare a limbii și culturii române. Că sunt unii care iau bani grei pentru proiecte unde se face mult mai puțin de-atât. Bine, e drept că, atunci când am vorbit despre Alba Iulia, am făcut-o așa cum văd eu lucrurile. Adică nu cel cu „noi suntem aici pe veci stăpâni”, ci acela în care Transilvania e produsul tuturor popoarelor, etniilor și culturilor care s-au intersectat aici de-a lungul mileniilor.
A doua zi am purces spre capitală. Dar asta o lăsăm pentru articolul viitor.
