Misterele Normandiei (partea a II-a)

Precum spuneam în prima parte, odată ajuns la Caen am avut surpriza să nu fiu așteptat de nimeni. Nu că m-aș fi considerat cine-știe-ce personalitate, dar problema era că habar n-aveam unde trebuia să ajung în oraș. L-am sunat pe organizatorul care ținuse legătura cu mine. Niciun răspuns.

Recunosc că am devenit un pic cam agitat, dar rațiunea a învins. Mi-am spus că, atâta vreme cât n-aveam alte instrucțiuni, cel mai logic era să aștept acolo. Și bine am făcut. Voluntarii festivalului au dat de mine și de alți autori (necunoscuți mie, până la acel moment), pe care trebuiau să-i culeagă din gară. Ne-au dus la hotel și, de acolo, am mers la festival.

Am fost surprins să văd că Bloody Fleury nu se ținea în oraș, ci în apropiere, în comuna Fleury-sur-Orne (de unde și numele evenimentului), o localitate cu vreo 4.000 de locuitori. Se pare că, în Franța, sunt numeroase astfel de festivaluri locale, ținute nu în marile orașe, ci în zonele satelit, iar scriitorii (francezi sau de alte naționalități) sunt plimbați de-a lungul țării peste tot pe durata unui an. Astfel, cei mai puțin cunoscuți ajung în atenția publicului, iar cititorii au ocazia să-și vadă autorii preferați, să primească autografe, să discute cu ei.

Organizatorul festivalului polițist Bloody Fleury nu e din zonă, dar a reușit să capaciteze primăria și biblioteca pentru a susține inițiativa cu pricina. În fiecare an caută sponsori care să finanțeze proiectul, apoi invită autori cărora li se plătește drumul, cazarea, masa și un onorariu pentru participarea la mesele rotunde. Din ce am înțeles, au început cu vreo cinci invitați francezi, iar după cinci ani au ajuns deja la 20-30, printre care se numără și autori străini.

Chiar dacă vorbim despre un festival undeva între mic și mediu, partea de logistică e complexă și necesită multe persoane. Ei bine, ea e realizată de voluntari – unii dintre ei participând ediție de ediție. Majoritatea n-au legătură cu biblioteca, unii nu sunt din localitate, dar toți sunt pasionați de lectură. Un lucru care m-a frapat a fost că în tot ce ținea de mâncare și băutură erau implicate doar persoane vârstnice – un mod superb de a face loc persoanelor de vârsta a treia în viața comunității. Legat de aspectul acesta, m-a bucurat să observ atenția acordată preferințelor culinare ale invitaților – un semn de respect, din punctul meu de vedere. E drept că aici aș face o paranteză – deși bucătăria franțuzească este lăudată și ținută la mare cinste, eu nu mă împac foarte bine cu ea. Îmi vine-n minte și prima mea călătorie în Franța, făcută în 1992 – dar asta  o altă poveste, pentru alt articol.

După surpriza că festivalul se desfășura într-o zonă satelit (nu ca la noi, în cel mai mare și mai tare oraș), am mai avut una. Nu era niciun loc de cultură, cu încărcătură, care să-i confere nu-știu-ce aură. Deloc. Festivalul se ținea în sala de sport a unei școli. În zona de primire, vizitatorii puteau cumpăra insigne, plase și căni inscripționate cu logo-ul festivalului, care mai ajutau organizatorii să acopere unele dintre cheltuieli. Exista un pliant cu autorii și evenimentele, dar și un tabel unde este notat fiecare autor în parte și orele la care urma să fie prezent la standul propriu pentru a da autografe.

O altă zonă era amenajată pentru pasionații de jocuri de societate. În alta, se găseau expuse anumite opere celebre ale genului – 2020 fiind dedicat Agathei Christie, care avea un spațiu special doar al ei. În unele locuri, copiii erau implicați într-o serie de activități detectiviste – jocuri menite să le stârnească și cultive pasiunea pentru acest gen. Pentru mesele rotunde se foloseau două anexe ale sălii de sport – mici ca dimensiuni, dar suficiente pentru un public de câteva zeci de oameni ce doreau să asculte autorul X sau Y vorbind despre un anumit subiect.

Evident, fiind în Franța, un loc special era dedicat benzii desenate – sau romanului grafic, cum i se spune acum. De care eu sunt îndrăgostit și asta de mic copil. Îmi amintesc o discuție amuzantă cu editorul meu, la alt eveniment din Hexagon, când el m-a întrebat, curios, de ce vreau să „arunc” 12-15 de euro pe un album de bandă desenată, când, de aceiași bani, puteam cumpăra o carte. „Fiindcă-mi place”, am răspuns. „De ce-ți place?” / „Nu știu, Pur și simplu îmi place.”

Se găsea, așadar, un stand plin doar cu albume de bandă desenată (cele după operele Agathei Christie fiind la mare cinste), iar cei dornici puteau obține autografe de la scenariști și desenatori.

Și, pe lângă toate cele de mai sus, se organizau două competiții: una cu copii și adolescenți locali, ale căror texte erau analizate de un juriu format din autori consacrați și o alta unde cititorii au acordat un premiu pentru cel mai bun roman polițist francez, în conformitate cu criteriile lor.

În Franța, între editor și cititor se mai interpune o verigă: librarul. El este „negustorul” interesat să se vândă cât mai bine un titlu, își face stocuri, are grijă ca partea comercială să meargă ca unsă. Mai mult, el e un fel de barometru al succesului unei cărți. La Bloody Fleury am avut parte de un ins bine făcut, ras în cap și roșu în obraji. Înconjurat pe toate părțile de mesele la care au stat autorii, era într-o continuă agitație pentru a completa stivele de cărți din fața fiecăruia, servind cumpărătorii cu cărțile dorite. O paranteză la acest ultim aspect – cititorii făceau turul meselor; unii cumpărau de la mai mulți autori și, pentru a nu ajunge să se plimbe cu teancuri de cărți, i le dădeau librarului pe măsură ce le luau, acesta le punea într-o plasă cu numere persoanei și, la sfârșit făceau schimbul plasă cu cărți pentru bani. Civilizat.

Așa, pe repede înainte, cam astfel a fost organizat acest festival. Dar astea au fost, mai mult, imagini seci. Ce sunt ele fără tușa personală, cum ar veni „festivalul trecut prin lentila subiectivă a participantului”?

Dar, despre câteva mici anecdote legate de eveniment voi vorbi în articolul viitor.

(va urma)

0 0 Voturi
Article Rating
Înscrie-te
Notificare de la
0 Comments
Răspunsuri în text
Vezi toate comentariile