Ziceam săptămâna trecută că voi istorisi câteva experiențe personale de la Bloody Fleury. Adică modul cum l-am perceput eu, dincolo de o prezentare seacă. Și niscaiva anecdote.
Aș începe cu o surpriză extrem de plăcută de care am avut parte într-una dintre zile. Precum am zis, zona autorilor era formată dintr-un perimetru realizat din mese, în spatele cărora stăteau autorii – fiecare în dreptul unei plăcuțe cu numele său și al unui teanc de volume personale. Ei bine, cum stăteam așa, numai ce văd o domnișoară drăguță care se oprește, se uită la numele din fața mea, apoi la mine, apoi iar nume. Eu, ca omul – dacă tot aveam parte de o priveliște frumoasă, o admiram. Ba mai și zâmbeam tâmp. Și numai ce o aud rostind în limba română: „Bună ziua!”. Acolo, aproape de capătul dinspre ocean al Franței, numai la asta nu mă așteptam. Surprins, am răspuns la salut, apoi am început să discutăm. Am aflat astfel că domnișoara era o brașoveancă mutată în regiunea aceea de vreo șase sau șapte ani. Mi-a zis că era foarte mândră să vadă un autor român la un festival literar din Franța, mi-a cumpărat cartea, a cerut autograf, am făcut poze împreună. După ce a plecat, am avut parte de comentarii invidioase din partea unor colegi în ale scrisului francezi, aflați în apropiere. Că, na, ce-i frumos, ne place tuturor. Evident că m-am umflat în pene, deși n-aveam niciun merit.
În altă seară, după ce evenimentele din ziua respectivă se terminaseră, autorii au rămas să mai dezbată una, alta. Ca-ntre artiști. Desigur, tot ca-ntre artiști, discuțiile au fost stropite din belșug. Un grup tare simpatic a început să toasteze cu „Domnilor, pentru Franța și coloniile sale!” M-am amuzat, simțindu-mă transpus în vremea adolescenței, dar n-am putut să nu mă gândesc cum, în ziua de azi, o asemenea frază ar fi considerată rasistă, xenofobă și i-ar trimite pe cei ce au rostit-o direct la stâlpul infamiei. Deși nu era nimic altceva decât o evadare din realitate, fără alte conotații (pe doi dintre cei ce au toastat astfel îi cunosc, am discutat cu ei, și știu că nu sunt de nicio culoare „supremațiști albi”).
În aceeași seară, la ora plecării, ne-am împărțit aleatoriu în mijloacele de transport ce ne duceau spre hotel. Am nimerit alături de niște autori pe care nu-i cunoșteam. Nici ei pe mine. Ușor afumați și cu chef de vorbă, m-au întrebat cine și de unde sunt. După ce am spus că sunt român, unul dintre ei a exclamat către ceilalți: „Român! Hai să facem mișto de el!” N-o spusese cu răutate. Zgomotoși, se amuzaseră până atunci făcând mișto ba de unul, ba de altul din grupul lor. Prin urmare, spusele sale nu le-am interpretat de niciun fel ca o hărțuire, batjocorire, ofensă, ci, dimpotrivă, ca pe o acceptare în grup. Da, știu, în ziua de azi e un subiect grav, de scandal, de mânie proletară. La fel a considerat și unul dintre cei din grup, ceva mai treaz decât ceilalți, care s-a panicat și nu știa cum să-și tempereze colegii și cum să-și ceară scuze de la mine că nu vorbeau serios. Din păcate, la asta duce prea multă corectitudine politică. L-am asigurat că nu mă supăr, apoi le-am atras celorlalți atenția să aibă grijă, că sunt din Transilvania, adică de-al lui Dracula și că, fiind noapte, eu voi râde la urmă. S-au amuzat teribil și ne-am distrat pe cinste până am ajuns la hotel.
Vă povesteam săptămâna trecută despre librarul rotofei și roșu-n obraji. Ei bine, la un moment dat, unul dintre autori a rămas fără niciun exemplar din romanul său. Librarul, care urmărea totul cu ochi de vultur, a venit imediat lângă el și a-nceput să-și ceară scuze de la potențialii cumpărători, spunând că era vina lui că nu estimase corect stocul din cartea cu pricina. A cerut adrese și a promis că va procura exemplarele necesare și le va expedia către doritori imediat ce se va termina festivalul. Fără a avea intenția de a fi răutăcios, nu pot să nu compar asta cu editorii de pe la noi care, imediat, ar fi spus că cei de la tipografie n-au tipărit suficiente exemplare, ori că mai au un stoc în depozitul din Cuca Măcăi, că ăia le-au trimis, dar curierul nu le-a adus și câte și mai câte scuze fanteziste, doar să nu-și asume, cumva, că ei ar fi săvârșit vreo eroare.
Au mai fost momente plăcute și la masa rotundă la care am fost invitat să particip și unde, cu franceza mea de baltă, am răspuns întrebărilor moderatorului despre România ante și post-comunistă. Bine, recunosc că am făcut-o în felul meu trădător de țară, anti-naționalist și pro-european, cu vederi de centru-dreapta și care nu mai vrea să aibă de-a face cu socialismul. Mi se pare ireal cum lumea pare să așeze ca o imagine în oglindă, cu vechii socialisto-comuniști străduindu-se să învețe capitalismul, în timp ce vechii capitaliști cochetează cu socialismul. Cum ar fi ca, peste 20 de ani, să avem o SUA sau o Germanie comuniste, iar Rusia au China să fie democrații capitaliste? Am citit, cândva, o povestire SF cu ideea asta. Bine, prima parte e posibil să se-ntâmple. Cu democrația rusă ori chineză cred că e mult mai greu.
Am totuși, un regret legat de călătoria în Normandia: că timpul nu mi-a permis să vizitez Caenul. Fiindcă eram cazați acolo, dar festivalul se ținea la Fleury-sur-Orne și eram duși/aduși cu mașinile de către voluntari, depindeam de programul lor. Prin urmare, n-am avut posibilitatea să mă plimb, să văd, să iau pulsul locului. Un local, cu doi tineri la vreo masă. Un parc, cu vreo doamnă plimbându-și câinele în lesă. Oameni pe care să-i privesc și să-mi imaginez poveștile din spatele chipurilor, gesturilor.
N-a fost să fie. Poate altă dată, când pandemia se va fi sfârșit și vom reuși să revenim la ceea ce, într-o vreme, consideram a fi normalitate. Până atunci, vă mai momesc cu un ultim articol din periplul meu normand. Cu întoarcerea acasă, care a fost și ea cu peripeții.
