Misterele Normandiei (partea I)

Mi-ar plăcea să vă pot povesti despre diverse evenimente culturale actuale la care am participat, dar, din păcate, acestea nu sunt compatibile cu pandemia. Poate, doar, dacă ar fi vorba despre cititul unei cărți la un pahar de vorbă, dar și aici se lasă cu cântec.

Așa că, în lipsa lor, vă voi invita să mă urmați într-o călătorie pe care am făcut-o chiar acum un an, pe când se termina ianuarie și începea februarie, iar pandemia era doar ceva oarecum exotic, pomenit cu o anumită detașare.

La vremea ceea, deci, am fost invitat să particip la un festival de literatură polițistă ce se ținea în Franța – Bloody Fleury pe numele său – despre care, până la acea dată, nu auzisem. Participasem, ce-i drept, în urmă cu un an, la cel mai mare festival de gen din Hexagon, Quais du Polar, ținut la Lyon. Dar, despre el, vom vorbi poate cu altă ocazie.

Invitația organizatorilor m-a onorat și am acceptat-o cu mare bucurie. Am primit de la ei traseul pe care urma să călătoresc pentru a ajunge la destinație: avion de la Cluj la München, avion de la München la Paris, apoi tren de la Paris la Caen, în Normandia. Partea cu schimbatul avioanelor nu reprezenta o problemă – chiar dacă aeroportul din München e mare, terminalul la care ajungeam și cel de la care urma să plec mai departe era același. Aveam însă emoții în Paris, căci nu exista o linie directă de la aeroport până la gara de unde trebuia să merg mai departe. O cunoștință care locuiește de mulți ani în capitala Franței mi-a trimis sfaturi despre metrouri și trenuri de suprafață, dar una e să le afli, și alta e să le găsești într-un oraș ca Parisul. Mai ales când tu vii dintr-un orășel de provincie, unde cel mai rău lucru pe care-l poți păți este să cobori într-o stație situată la 10 minute de mers pe jos de alta.

În plus, Parisul – ca întreaga Franță, de altfel, suferă de o maladie necunoscută, care face ca, mereu, ori să fie vreo grevă la un mijloc de transport în comun, ori lucrări pe o sumedenie de linii. Astfel, un plan bine pus la punct la plecare, se poate dovedi inutil pe teren. La dus n-am avut probleme, însă la întors… Dar să nu grăbim povestea.

De la aeroport la Gara de Nord lucrurile au fost destul de simple. Acolo trebuia să schimb linia și, cum locul e mare și aglomerat, am preferat să cer indicații de la diverși cetățeni ce se perindau pe-acolo. Au fost extrem de amabili toți, indiferent de vârstă, sex și culoare a pielii. Atâta doar că am primit, de la fiecare dintre ei, indicații diferite – după cum considerau că e mai rapid, simplu, eficient. Și niciuna dintre variante nu se potrivea cu informațiile primite de la cunoștința mea. La insistențele mele că aș dori să aflu de unde iau mijlocul de transport cutare, mi se replica „dar nu e nevoie să te complici, uite ieși aici și ajungi în stația cutare, de unde iei linia cutare și schimbi acolo” (ca și cum acel „acolo” ar fi fost ceva ce, pentru ochii mei necunoscători, ar fi trebuit să reprezinte ceva evident). Conservator și greu adaptabil cum sunt, țineam morțiș să găsesc calea despre care știam eu „de-acasă”, așa că am apelat la o soluție de forță. Când am văzut venind un vehicul blindat, din care au coborât vreo șase indivizi înarmați până-n gât, cu căști pe cap, scuturi și toate cele, m-am dus direct spre el. Nu mă-ntrebați ce-a fost în capul meu, că nu știu să vă zic. Abia ulterior mi-a trecut prin gând că mă puteam trezi băgat în dubă și dus la niscaiva discuții prietenești. Dar atunci, pe loc, am fost inocent ca mielul la tăiere. Din fericire, unul dintre indivizi m-a ascultat și m-a însoțit până la locul de unde trebuia să iau mijlocul de transport dorit. Poate că voia să scape de un încurcă-lume, nu știu ce să zic…

Cert este că mi-am putut continua călătoria așa cum o plănuisem și am ajuns în gara Saint Lazare, unde am avut timp să suflu. Acolo, deja, m-am simțit ca acasă: trenul a-ntârziat vreo douăzeci de minute, iar linia de la care urma să plece s-a schimbat de vreo trei ori. M-am delectat în tot acest timp ascultând diverși călători ce se opreau câteva minute din drumul lor pentru a cânta la un pian așezat acolo, în mulțime. Preț de o clipă, m-a tentat și pe mine să mă joc pe clape. În definitiv, nu mă cunoștea nimeni, ca să-mi meargă buhul cât de lipsit de talent sunt. Apoi mi-am adus aminte de Internet și mi-am dat seama că risc să devin vedetă. Și, deși îmi doresc asta, n-ar fi fost într-un mod care să mă mulțumească.

Călătoria cu trenul spre Caen a semănat cu ceea ce am experimentat pe la noi, atâta doar că am mers cu viteze pe care nu credeam că le poate atinge acest vehicul: 100-160 km/oră. Miraculos! Sunt dați naibii franțujii ăștia…

Uitându-mă pe geam, am avut ocazia să-mi delectez ochii cu arhitectura specifică Normandiei, cea cu care eram obișnuit din atâtea filme. Ca o paranteză, Parisul m-a zăpăcit din acest punct de vedere. Atâta cât am apucat să vizitez din el cu altă ocazie, doar Montmartre mi-a evocat atmosfera din peliculele pe care le-am văzut copil fiind. În rest, mi s-a părut un oraș fără o personalitate anume, un amestec „cu de toate”.

Revenind însă în Normandia, acolo am simțit din plin aerul franțuzesc. Și, deși plănuiam să citesc până la destinație, am preferat să stau și să admir peisajul, să mă umplu de Franța. Din exteriorul trenului, pentru că în interior era ceea ce se vede și la noi. Cu tot cu cerșetorii aferenți, care au fost ori arabi, ori concetățeni de-ai noștri de o anumită etnie. Nu discriminez prin ce spun aici, ci doar relatez ce am văzut în acel tren și în mijloacele de transport în comun folosite de mine în Franța.

În cele din urmă, trenul a ajuns la destinație. Am coborât, convins că voi vedea pe cineva din partea organizatorilor cu o pancartă cu numele meu.

Nici pe peron, însă, nici în clădirea gării, n-am dat însă peste nimeni care să mă aștepte…

(va urma)

0 0 Votează
Article Rating
Înscrie-te
Notificare de la
0 Comments
Răspunsuri în text
Vezi toate comentariile