Moartea ca spectacol

Pentru mine, anul a început în forță. Nu apucase 2021 să se așeze bine în matca sa, că am aflat despre un deces care m-a obligat ca, împreună cu soția, să pornesc la drum într-o splendidă zi primăvăratică de 1 ianuarie, cum nu rețin să mai fi văzut până acum pe aceste meleaguri, Asta a fost bine, pentru că mi-a permis să merg liniștit, fără peripeții, până în apropiere de București, acolo unde a avut loc înmormântarea.

Nu era prima dată când asistam la pregătiri și la evenimentul propriu-zis în sudul țării. Dar, ca de fiecare dată, pentru mine a constituit un moment de conștientizare a faptului că am pătruns într-o lume aparte, diferită de cea în care trăiesc zi de zi. E acolo un întreg spectacol, o regie atât de complexă a unui haos nefiltrat, încât un observator extern nu poate rămâne neutru, indiferent. El este ori fascinat de acel univers în continuă fierbere, de acea exacerbare a unor porniri și trăiri necenzurate, ori este scârbit, considerând că asistă la un circ de prost gust. Din perspectiva scriitorului constituie un studiu de caz interesant, pentru că acela e pulsul vieții de acolo, indiferent că îl înțelegem sau nu, că ne place sau nu.

În primul rând, totul este accentuat. Trăirile, suferința provocată de moartea cuiva apropiat sunt rareori îndurate într-o tăcere sobră, stoică. Dimpotrivă, ele sunt lăsate să curgă la vedere – cu cât sunt mai violente, mai dramatice, cu atât sunt mai eficiente. A asista demn e privit cu neîncredere, ca și cum nu ți-ar păsa de cel mort, nu l-ai fi iubit. Doi oameni pot purta o discuție normală alături de sicriu pe un subiect oarecare, doar pentru ca, peste câteva secunde, ca și cum s-ar fi apăsat un buton, să înceapă să jelească mortul și să inițieze un fel de discuție transcedentală cu el, în jurul lui „unde te duci și cui ne lași?”, „mai știi când am făcut aia și tu ai zis aia?”, „cum erai tu atunci și cum ești acum!” etc. Două minute mai târziu, aceleași persoane, ca și cum s-ar fi apăsat din nou butonul, își reiau locul firesc în sânul comunității care privește, cu inima zdrobită de durere, spectacolul, Peste câteva minute, urmează alți actori.

Pregătirile, în sine, au în ele ceva halucinant, ca și cum ai asista la un ritual magic, la prepararea unei poțiuni supreme în care cea mai mică eroare a dozajului ar fi catastrofală. Se adună femeile. „Trebuie 10 prosoape” / „Nu, fă, cinșpe!” / „Cum cinșpe? Păi la cutare nu-i dai? Ne râde toată lumea.” Discuția continuă la fel cu fiecare ingredient: batiste, lumânări, vase, ce se pune în vase, bani etc. Se face lista de cumpărături, se achiziționează cele necesare. Urmează a doua tură de discuții, folosind același model: „Fă, dar de ce-ai luat doar atâtea prosoape? Nu știi că se dă și la cutare?” / „Păi, ce? Maricica a lu’ Cocostârc a lu’ Ciupitu’ a dat și la ăia?” / „Ei, las-o pe ea, că n-avea bani. Da’ așa se face, eu îți zic, tu faci cum crezi.” La care se adaugă: „Dar ulei ați luat?” / „Pentru ce?” / „Păi nu trebuie să facem gogoși să dăm la oameni?” / „Dar a zis cineva când am făcut lista?” / „Ei, am crezut că știi. Hai, că merg eu să iau, ce mare scofală!” / „Aoleu, cine-a luat pâinile astea? Nu e bune, trebuie de-alea?” / „Astea ce-au?” / „Nu e bune, bre, astea se dă la ț-șpe zile.”

Pare un concurs în care fiecare caută cea mai bună ocazie să dovedească celorlalți că nu sunt suficient de vrednici. Paradoxal, asta e făcut într-o colaborare strânsă, de echipă sudată în zeci de ani de pregătit înmormântări. De la momentul inițial care dă impresia de organizare se ajunge apoi la un haos total, în care nimic nu e bine, nu există nicio minte rațională care ar putea apuca frâiele și aduce lucrurile pe făgașul normal. Timpul trece, situația devine presantă și, ca prin minune, mecanismul începe să meargă uns. Fiecare știe dintr-o dată perfect ce are de făcut, pe ultima sută de metri se rezolvă totul. Evident, multe luni și mulți ani de atunci încolo, când înmormântarea va fi pomenită în vreo discuție (lucru des pe acele meleaguri), fiecare va avea grijă să puncteze că „Trebuiau să facă și aia sau ailaltă. Când mor io, o să las cu limbă de moarte să facă”. Evident, la înmormântarea respectivei persoane, lucrurile vor decurge după același scenariu. Pentru că un spectacol care nu spune o poveste nu e spectacol.

Personal, m-a amuzat faptul că, dacă-i lăsai suficient timp, o persoană reușea să se contrazică singură cu privire la ce trebuie făcut. Acum spunea așa, a doua zi erau șanse să susțină o altă rețetă. Doar pentru a urma o nouă agitație, o nouă negociere, noi crize și, în final, o nouă soluție (în general, că se vor face ambele rețete, „ca să fie bine”). De fapt, pe măsura trecerii timpului, noi și noi „obiceiuri” ajung să se adune într-o pânză căreia nu mai poți să-i găsești începutul și sfârșitul, o pânză în care se prind în cele din urmă chiar și cei ce au țesut-o. Dovadă stă faptul că, atunci când vine momentul suprem – sosirea preotului pentru a ține slujba – nu se mai știe cine trebuia să facă aia, cine ailaltă, la cine e cutare la lucru, la cine celălalt. Și, oricum, pregătirile par să nu se potrivească ritualului preoțesc, ceea ce atrage murmure de pe margine: „Vezi? Io am zis că trebuiau să facă așa și pe dincolo!”

Procesul în sine al slujbei, purtării mortului spre groapă, înmormântării propriu-zise și al perioadei ulterioare reprezintă un adevărat tur de forță printr-un circuit înțesat la tot pasul cu capcane. O sumedenie de ritualuri se succed într-un amestec imposibil de reținut și respectat. Orice vei face, cu siguranță va fi prea târziu, ori prea devreme. Sau vei fi în contratimp. Sau vei face fix pe dos.

Momentul suprem al coborârii mortului în groapă poate aduce, în unele locuri, un spectacol aparte, al rudelor pregătite să sară înăuntru, jelind că viața lor nu mai are rost. În același timp, însă, trag cu coada ochiului spre cei apropiați, parcă șoptindu-le „Să nu vă pună Aghiuță să mă lăsați să cad! Mă prindeți, da?”

Îmi amintesc o pregătire de înmormântare la care s-a întâmplat să strănut. Imediat, mi s-a atras atenția, cu mare zarvă, că e musai să-mi deschei un nasture. Ceea ce nu aveam, fiind dotat doar cu fermoar. Încă mă întreb dacă mortul acela o fi avut parte de binemeritata odihnă veșnică, ori, în nemernicia mea, l-am condamnat la osândă veșnică.

0 0 Voturi
Article Rating
Înscrie-te
Notificare de la
0 Comments
Răspunsuri în text
Vezi toate comentariile