Munca la stat este mult mai bine plătită decât cea din privat. O afirmație cât se poate de corectă, însă una al cărei sens este de cele mai multe ori pervertit. Căci, ce infamie!, la stat e huzur. Și parțial chiar este huzur. Însă această asociere dintre salariul mare și huzur nu-i tocmai corectă și nicidecum exactă.
Să privim puțin lucrurile mai departe de prejudecăți și de gura lumii. Da, salariul la stat, în medie, este mai mare decât la privat. Însă care e proporția, teoretic și scriptic, de personal pregătit la stat și care de personal necalificat la privat? Statul nu prea angajează muncitori necalificați, sudori, sculei matrițeri ori meseriași, în general, pentru că nu există astfel de posturi. Marea majoritate a posturilor de la stat sunt posturi pentru personal cu studii medii și, mai ales, superioare. Prin comparație, cea mai mare parte a muncii necalificate, ori cu studii medii sau cu școli de meserii, activează în privat. Privită prin acest unghi, diferența de salarizare dintre stat și privat nu mai pare una nejustificată, nu? Nu putem afirma că nu e corect ca un angajat calificat, pregătit, cu studii, să nu fie mai bine plătit. Așadar, munca la stat e mai bine plătită pentru că, în mare parte, este o muncă ce presupune o anumită pregătire, o anumită calificare și studii superioare.
Mai apoi, în mediile de comunicare mai circulă o altă marotă, anume că acest lucru se întâmplă numai la noi. Că în străinătate, în occident, salariile cele mai mari sunt la privat și nu la stat. Ceea ce, desigur, e parțial adevărat. Sau, mai degrabă, e un sofism ieftin. Sigur că cele mai mari salarii sunt în privat. Asta se întâmplă și la noi. Privatul poate să plătească munca bine pregătită cu cât vrea, atât timp cât plătește taxe pentru acel salariu/venit acordat. Vorbim însă de vârfuri, de specialiști, de oameni care sunt performanți și excelează în domeniile lor. Căci, dacă luăm media salarială a domeniului public, comparativ cu cel privat, salariile mai mari sunt tot la stat, chiar și în țările dezvoltate din occident. Și asta pentru același motiv pentru care se întâmplă și la noi. Nici statul german nu angajează muncă necalificată prea multă. Cei care culeg sparanghel, care sunt muncitori necalificați în fabrici sau pe șantiere, nu sunt angajați ai statului ci ai unor companii private. Statul, în cea mai mare parte, are nevoie de funcționari, o tagmă care presupune o anumită pregătire.
Diferența între statul nostru și un stat normal, precum cele occidentale, e însă alta. Problema nu e nivelul de salarizare, care e normal să fie mai mare la stat. Problema ține de performanță și de accesul la posturile din sistemul public.
Pilele, relațiile și nepotismul există și în occident. Însă le găsești mai repede în mediul privat decât în cel public. Patronul unei firme își va angaja o rudă, un cunoscut, pe post de favor. E dreptul lui, sunt banii lui și e treaba lui dacă, angajând o persoană mai puțin eficientă, e dispus să piardă bani. La stat e însă altă poveste, căci acolo e vorba de bani publici, de banii tuturor adică. Respectul pentru banul public, pentru pușculița comună, e în occident la un nivel la are noi nu cred să ajungem vreodată. Poate că e o sechelă a comunismului, poate că „democrația” am perceput-o ca pe sfințenia bunului individual, la pachet cu un dezinteres aproape total față de bunurile comune. Ne dăm de ceasul morții dacă cineva ne-a buzunărit pe autobus, însă tratăm dispariția unui milion de euro din bugetul primăriei cu un dezinteres ce tinde spre absolut. De unde și condițiile pentru un stat și un aparat public ineficient.
Ne pasă, dar mai mult nu ne pasă de ce se întâmplă în sistemul public. Privim cu jind spre „salariul mare” și pare că asta e problema principală. Nu faptul că angajatul de la stat e prost pregătit, ineficient, sinecurist și beneficiar al pilelor. Astea nu contează. Dacă ar avea salariul mai mic, nici că ne-ar păsa probabil. Ce, îl plătesc eu, din banii mei? Îl plătește statul! Or, statul îl plătește tot din banii mei, din banii tăi, din banii noștri. Dar dacă nu-i am eu în buzunar mai sunt ai mei, ai noștri? E un drum lung și anevoios până la a conștientiza că bunul comun e și al tău, că proprietatea publică nu e decât suma unor proprietăți private.
Și aici e, așadar, problema sistemului de stat, a salariilor mari de la stat. Nu că-s mari, ci că-s nemeritat de mari. Că suntem, sub nasul nostru, sub privirile tuturor, căpușați de fel și fel de sinecuriști, de rude, de prieteni și de purtători de carnet de partid, care ocupă posturi pentru care nu-s pregătiți. Sau că există instituții publice care își duc existența în afara propriilor reguli ale sistemului public. Că există companii sau instituții ale statului în care regulile generale nu se aplică. Că acolo salariile sunt cu adevărat nesimțite, pe lângă că sunt nemeritate. Problema nu e că un medic de spital, un profesor, un procuror, un funcționar are salariul mare. Ci problema e că de prea multe ori cel care încasează salariul de la stat e nepregătit și ineficient. Problema e că statul se căpușează pe sine, adică și pe noi, prin invenția unor structuri în afara sa, care funcționează după reguli ce pot fi aplicate domeniului privat doar, cu toate că resursele sunt publice și limitate.
Până la urmă, problema nu e că salariile de la stat sunt mari. Problema e că de prea multe ori ele-s nemeritate. Și că nouă ne pasă doar pentru că-s mari, nu și pentru că-s nemeritate.
