Cu toate că-s genul care nu consum, ci mă droghez de-a dreptul cu seriale, în special seriale care își au acțiunea în diferite epoci, sau sunt fantasy cu inspirație istorică, abia acum am dat peste acest Outlander. Care este o minunăție de serial. Sincer, îi văzusem numele de mult în lista celor de pe Netflix și chiar m-am uitat peste acel mic „promo”, ce rulează în timp ce plimbi cursorul peste imagine, însă nu m-a prins nicicum.
Poate că e și titlul de vină, nu știu, însă abia după ce am văzut o postare pe facebook, la o cunoștință, s-a trezit curiozitatea în mine și am dat play.
Și nu regret deloc că am făcut-o acum. La ora la care scriu rândurile astea sunt la ep. 9 din sezonul 2. Episoade de aproape o oră, cu 16 episode în primul sezon. Și am început alaltăieri. Că e genul care de serial care te prinde. Pentru că, serios, chiar e un serial super bun, cu de toate. Ba chiar unul premiat, văd pe IMDb.
Adică, dacă ești genul căruia i-a plăcut Braveheart, în ciuda inadvertențelor istorice din film ori a prostiei de interpretare din partea lui Mel Gibson, adică dacă îți place sau măcar ești curios cu privire la istoria scoțienilor și relația lor cu englezii, ăsta e un serial care nu trebuie ratat sub nici o formă.
Toată povestea începe așa, în regim de basm, cu o tipă care, în timp e se plimbă cu bărba-su prin Scoția, într-un fel de vacanță antropologică, ajunge într-un fel de mini stone hedge unde, cum pune mâna pe unul dintre monoliți, e teleportată din anul 1948 cu vreo două secole în urmă. Și cam aici se petrece toată acțiunea serialului, într-o Scoție dominată de englezi, în care casa Stuart încearcă să-și recupereze tronul, când catolicii se bat cu protestanții și tot așa.
Evident, gagica noastră – care-i englezoaică până la ultimul fir de păr – se îndrăgostește de un flăcău scoțian, mare cât o zi de salariu de director.
Acum, desigur că toată povestea de dragoste, cu toată nebunia pe care o implică relația asta, e doar un fel de bază – dacă mă întrebați pe mine – la toată incursiunea în povestea istorică. Scoția, ah, ce chestie mișto, ce interesanți sunt toți de la ținute la accent la politici și la tot ce ține de societatea aia.
Pe de altă parte, e interesantă și evoluția acestui cuplu, cum ea, englezoaica, tocmai ieșită din al doilea război mondial, se trezește nu doar cu două secole în urmă, dar și în perioada rebeliunilor scoțiene. Bașca, strămoșul soțului ei – ăla din 1948 – e fix un ofițer englez, cel mai super rău și nemesisul soțului ei scoțian, al vlăjganului. Bașca mai e jucat și de același actor, ca să fie așa, în linia cu vrăjitoriile, cu zânele și vrăjitoarele și superstițiile. Iar ca povestea să fie completă, adică să fie totuși serial și nu o poveste istorică, cei doi se luptă, dar se și iubesc. Mă rog, stămoșul englez îl iubește pe vlăjganul scoțian, însă e genul ăla de iubire bdsm, care se termină cu un superb viol, în subsolul unei pușcării, cu niște super scene.
Pentru o scurtă perioadă, povestea se mută prin Franța, unde cei doi, madama și cu vlăjganul scoțian, fug și se alătură iacobinilor, în încercarea de a le opri rebeliunea. Că deh, ea e venită de 2 secole din viitor și vor să evite chestii. După care, pentru că nu le iese încercarea de a opri răzmerița, decid să se întoarcă și să o joace altfel. Că dacă n-o pot opri, atunci poate pot să-i schimbe rezultatul. Așa că acțiunea se mută de la engleza stricată, aia cu accent franțuzesc, la scoțiană. Că nu-i deloc engleză, ya ken?
Ei bine, cam pe aici am ajuns eu, în sezonul doi. Și după ce termin textul ăsta, și încă unul, o să revin la următoarele episoade. Cine știe, poate că până citiți voi rândurile astea l-am terminat. Ceea ce n-ar fi tocmai mișto. Pentru că aș fi rupt de oboseală și, mai ales, trist, că de multă vreme n-am mai dat peste un serial atât de bun, care să aibă atâtea episoade.
