Prin Rimetea am trecut ultima oară cândva, cu vreun deceniu în urmă, pe când mă întorceam dinspre Buru spre Aiud. Tot ce-mi amintesc de atunci e drumul înfiorător, ce cuprindea mai mult gropi decât asfalt.
În ultima vreme, însă, am auzit tot mai des despre această localitate – și am auzit de bine. Din diverse motive, am tot amânat călătoria, dar sosirea unor prieteni din București, care doreau să vadă locul respectiv, a constituit un imbold suficient. De data aceasta, drumul n-a mai fost o aventură – cu excepția străzii care pornește din centrul Aiudului, un traseu de neimaginat într-un oraș civilizat din secolul XXI, deasupra căreia tronează măreț un banner cu actualul edil. La cum arată acea stradă, n-aș pune ștampila pe edilul cu pricina nici dacă aș fi amenințat cu tortura veșnică. Din fericire, odată părăsit Aiudul, călătoria a fost o reală plăcere.
Rimetea a avut parte de o istorie cu suișuri și coborâșuri. Zăcămintele de minereu de fier din zonă au stârnit interesul încă din antichitate. Prima menționare a localității, sub numele de Toroczcko a avut loc în anul 1257. La finalul secolului al XV-lea primește rangul de târg și, ulterior, pe cel de oraș, exploatarea minereului și prelu- crarea fierului făcând din ea un centru important în Transilvania. În secolul al XVI-lea, populația trece la religia unitariană. De la sfârșitul secolului al XIX- lea, pe fondul epuizării resurselor din subsol și a apariției marilor topitorii de la Hunedoara și Reșița, concurenți prea mari pentru prelucrătorii manuali locali, localitatea intră într-o perioadă de decădere prelungită, care durează până în zilele noastre. În secolul XX, primește denumirea Rimetea. Către finele ani- lor ’90, cu ajutorul unui proiect inițiat și susținut de fundația Transylvania Trust, începe un proces amplu de conservare a clădirilor istorice.
Un element aparte în Rimetea îl constituie amestecul dintre arhitectura și portul minerilor și fierarilor austrieci, respectiv, a secuilor care au populat localitatea, amestec ce a dus la apariția unui stil unic. Prin amabilitatea doamnei de la Muzeul Etnografic (jos pălăria, un om extraordinar!), situat în aceeași clădire cu primăria, chiar în piața din centrul comunei, am aflat o serie de detalii interesante despre acest lucru. Istoria localității poate fi studiată acolo, începând de la obiectele folosite la extragerea minereului și prelucrarea fierului, până la diversele ustensile casnice și portul specific în funcție de vârstă și, evident, sex. Am aflat astfel că, în lipsa unui ansamblu folcloric care să ducă mai departe portul, acesta a supraviețuit cu greu până în zilele noastre și e, mai curând, piesă de muzeu. Dintre vechile meșteșuguri, am înțeles că s-a revenit la pictura pe lemn, ocazie cu care am deslușit și două taine specifice zonei: fondul este neapărat verde, iar lalelele se reprezintă îmbobocite.
În apropiere de muzeu se află câteva „bolte” unde se comercializează diverse obiecte, unele specifice zonei, altele pe care le poți găsi cam peste tot. Casele din centru sunt bine întreținute, fațadele lor albe și arhitectura specifică fiind atrăgătoare, dând un aer aparte.
Rimetea e o destinație potrivită și pentru amatorii de sport – alpinism, mountain bike, zbor cu parapanta, rafting – iar Albamont are aici un centru multifuncțional unde există un punct de informare turistică și se organizează activități de voluntariat pentru natură și turism montan. Din păcate, pentru un turist ca mine, care nu le are cu sporturile acestea, frumusețea comunei s-a cam oprit aici. Deși aflat sub vraja celor relatate mai sus, n-am putut să nu remarc alte lucruri – unele neplăcute.
Cred că, atunci când îți dorești să faci bani din turism, biserica unitariană ce datează din perioada secolelor XVII-XVIII ar trebui să fie deschisă tot timpul, nu doar duminica, la slujbă. Când te lauzi cu o casă construită în 1668, la ea ar trebui să se ajungă urmărind indicatoare ce pornesc din centru, nu în urma unui joc de „întreabă oamenii și caută”. Și să poți intra în curte, să poți privi interiorul casei măcar din prag, să vezi cam cum trăiau oamenii pe-atunci. Că, altfel, e doar o îngrămădire de pietre fără nicio însemnătate, uitate într-un colț de localitate.
Presupunând că vrei să faci turism și când nu e soare afară, ar fi bine să asfaltezi sau pietruiești toate străzile din comună, nu doar drumul principal și o mică bucată paralelă cu el. E neplăcut să te-nglodezi și chiar se pot accesa fon- duri pentru a avea străzi decente pentru casele alea frumoase cu flori îngrijite la poartă. Iar piața centrală, mare și lată, ar putea fi amenajată, nu să arate ca un loc în paragină. Să aibă terase șic, cu aspect de vechi, unde să se-așeze turistul să bea și să mănânce oareșce. Și poate-ar fi util ca, pe alocuri, să existe plăcuțe care să explice ce e unic la acel stil arhitectonic și de ce pe unele porți sunt simboluri cu găleți, scări, lopeți și alte cele. Că are alt farmec să le afli acolo, decât să umbli cu nasu-n telefon ca să găsești pe net că ele indicau ce trebuie să aducă fiecare familie în caz de incendiu. Sau să afli că acele case albe ce sunt acum mândria localității au fost construite după ce un incendiu a provocat mari distrugeri în zona centrală, în a doua jumătate a secolului al XIX- lea. Ori cum e cu moara, cu bazinele de apă din centru (unele pentru adăpatul animalelor, altele pentru apă ori spălat haine și covoare) și tot felul de colecții particulare. Din păcate, abia când am ajuns acasă m-am uitat prin broșura cumpărată tot la lăudabilul Muzeu Etnografic și doar atunci am aflat ce aș fi putut vedea dacă aș fi știut.
Se poate spune că asta e bine, că înseamnă că voi mai reveni. Dar credeți că o vor mai face aceia care stau la sute de kilometri distanță și care și-au zis că, dacă tot sunt în zonă, ocolesc un pic să vadă și Rimetea? Îmi amintesc de anul în care am ales să fac un tur al mănăstirilor din Moldova și Bucovina. Plecând de-acasă, mi-am făcut un traseu care le cuprindea pe cele mai importante, în opinia mea. Ei bine, m-am trezit pe drum cu o grămadă de indicatoare de genul „mănăstirea X, 3 km la stânga” și așa, am ajuns să vizitez de două ori mai multe decât îmi propusesem. La polul opus, citeam acum vreo lună blogul unei persoane din București, care a ales, anul acesta, să viziteze Hunedoara, Sibiul, Alba Iulia, Clujul, Oradea. Și care a spus că nu a vizitat cetatea din Alba pentru că… nu a găsit-o. În afara unui indicator aflat aproape de intrarea în oraș, n-a găsit, mergând cu mașina prin oraș, un altul care să-l îndrepte în direcția dorită. Iar Google Maps și Waze se pare că l-au îndrumat în alte direcții. Sigur, am zice că omul putea întreba vreun trecător. Doar că asta dovedește că nu-nțelegem rolul turismului: dacă vreau să fac bani din el, mă străduiesc să trag de mânecă turistul să vină, nu aștept să-și găsească el drumul!
Din păcate, la noi se consideră că turistul „trebuie să știe dinainte”. Habar n-am de unde, că, dacă intri pe site-ul primăriei, ai surpriza să constați că, la rubrica „Obiective”, nu se găsește nimic, iar la „Informații turistice” apar doar două vorbe despre legenda Pietrei Secuiului și despre cum răsare acolo soarele de două ori în perioada de vară. Și n-am găsit acolo nici ce proiecte de dezvoltare se mai preconizează.
Dacă vrei să trăiești din turism, trebuie să știi cum să-l faci pe turistul ajuns acolo să mai stea, să revină și să laude locul altora. Deocamdată, Rimetea mai are mult de lucru la capitolul ăsta. Și-i păcat. Pentru că unele lucruri de acolo sunt absolut superbe. Din păcate, ele sunt diamante căzute în… hai să-i spun „neputința” autorităților de a face o treabă bună de la cap la coadă.
