România de poveste

România de poveste e aia pe care ne-o dorim cu toții. Sau aia despre care ni se vorbește în pilde și snoave. Ori o credem reală când naționalismul deșănțat ne întunecă rațiunea.

România de poveste este, ca s-o luăm cu începutul, aia a românului gospodar și cinstit, la ale cărui bunuri obținute prin sudoare frunții tânjesc răufăcăto- rii de pe alte meleaguri, leneși și puși doar pe furtișaguri și căpătuială. Ro- mânia reală este cea unde „a furat, dar a și făcut” e considerat ceva onorabil, este cea care se află pe locuri codașe în Europa la o serie de lucruri. Dar nu contează ce zic cifrele, noi știm că sun- tem harnici, iar ceilalți leneși, așa că asta e realitatea noastră.

În aceeași lume de poveste, vrem o țară ca afară. Bine, în primul rând că asta vine un pic în contradicție cu cre- dința anterioară, aia în care noi avem de toate, iar ceilalți vor să ne fure. În fine. Așadar, vrem o țară ca afară, cu- rată, cu sortarea gunoiului, cu respect în trafic, cu instituții publice care tra- tează cu respect cetățeanul, fără corupție. Vrem toate astea în timp ce, în România reală, tot noi aruncăm cojile de semințe pe jos, bombănim că „ce le trebuie și ăstora?” dacă ni se cere să separăm gunoiul și-l aruncăm aiurea numai de-al naibii, parcăm „numai 2 minute” unde avem nevoie (fără să ne intereseze dacă blocăm pe cineva sau dacă încurcăm) și intrăm pe interzis „că doar nu era să ocolesc trei străzi”, profităm de orice funcție mică în care ajungem pentru a scuipa superiori în capetele celorlalți și dăm sau luăm mită cu orice ocazie.

Tot în România aia de basm, tinerii își iau soarta în propriile mâini. Sătui ca „bătrânii să le vândă viitorul”, după ce au ieșit în stradă să protesteze și, cu asta, au mișcat lucrurile, sădind speranța că democrația are, totuși, șanse și la noi, ei se duc masiv la vot și aleg schimbarea. În lumea aia reală, ei s-au micționat pe vot, mândri nevoie mare, în 2016. Iar apoi au bombănit că „de ce  e nașpa”. O lecție de viață, am putea spune, din care au învățat… să vină din nou cu texte de genul „mă (…) pe el de vot” sau „dă-mi un motiv ca să merg la vot”. Curat Caragiale, un fel de „schim- bare-schimbare, dar să n-o facem noi”.

Povestea continuă cu românul cel pri- mitor și bun la suflet, ospitalier cu toți de pe lumea asta… dar, dacă se poate,   să fie heterosexuali, ortodocși, români și, mai ales, „să nu fie unguri sau ți- gani, maică”. Că e păcat. În rest, dacă  au familie tradițională și-și bat ne- vasta și copilul o dată la trei zile, cred  în Dumnezeu chiar dacă fură, mint și înjură, plus că acceptă că românii au fost urgisiți în istorie, deși sunt cei mai viteji și mai drepți dintre traci, dacă-și pun tricolorul peste tot și urlă imnul  din toți bojocii, ba mai țin și mâna pe inimă, storc o lacrimă, ori așază vreo coroană, atunci sunt „de-ai noștri”. Nu buni, răi. „De-ai noștri”, adică un fel de superlativ, de absolut. Mai suntem și egali în fața legii.

C-așa-i în poveste, cei mici ajung mari, vlădica dă mâna cu opinca și trăiesc fericiți până la adânci bătrânețe. Realitatea e un pic mai luată din pilă, așa. Adică atunci când artiștii n-au voie să țină niciun târg, expoziție,  concert, mai marii bisericii pot face pelerinaje. Când piețele se-nchid că e aglomerație, mall-urile rămân deschise. Când orice eveniment e considerat potențial periculos pentru răspândirea pandemiei, alegerile sunt sigure și se țin orice-ar fi. Când oamenii au voie să iasă din  casă doar cu declarație, regula se șterge în ziua alegerilor. Cu „carantinați” (mama ei de limbă română de lemn!) care nu mai sunt „carantinați” când vine vorba despre vot. Că, să fim cin- stiți, Covidul ăsta are și el obraz fin. Adică știe când și unde să atace,  sau când să-nchidă ochii și să stea-n banca lui.

Tot în povești, avem doar oameni mari, providențiali. Ei mișcă lucrurile, fac să se întâmple și, când nu izbutesc, onoarea îi obligă să-și recunoască neputința și să se dea deoparte. Reali- tatea arată mii de incompetenți aflați în posturi cheie, incapabili să rezolve lucruri, fie ele simple sau complexe, să pună la punct chestiuni care dincolo deja sunt elementare, naturale  și simple, să facă niște promisiuni pe care chiar să le poată ține. Eșecurile lor de comunicare, incapacitatea de a rezolva orice, rateurile care ne costă milioane de euro nu-i mișcă nici cu un deget din scaunul unde li s-a înțepenit fundul. Singurele cutremure apar dacă se-ntâmplă vreo tragedie, ori dacă s-a schimbat orânduirea. În ambele cazuri, vor fi trecuți pe linie moartă o vreme, până uită lumea, după care se vor ridica iar deasupra apei, ca un… știți voi. Sau, mustind de principii morale, vor trece în partidul „care trebuie”.

România ideală e plină de oameni culți, care adorm cu cartea pe noptieră, după o seară de operă sau teatru. Cea reală e aia unde două versuri din Emi- nescu încheie majoritatea  discuțiilor pe această temă, după care se trece la mici, bere și manele. Vânzarea de carte ne pune tot la coada Europei, chiar și   în spatele țărilor vecine și prietene, cu un nivel de trai similar, dar populații mai mici. Avem noi niște vorbe de-alea din popor. Dacă un om calcă într-un rahat, ori i se sparge ceva, cică o să aibă noroc. Dacă-i plouă la nuntă, că e semn de belșug. Dacă suferă din dragoste, c-o să aibă noroc la bani. Adică niște con- solări, că, na, dacă tot i-a mers prost omului, măcar să-i zici ceva de bine, chiar dacă n-are legătură. Să-l ajuți să uite că e de cacao.

Cam așa cred că e și cu România asta de poveste pe care-o tot scoatem noi  în față. E un fel de gândire pozitivă a pesimistului care știe că oricum n-are cum să fie bine, dar măcar să puncteze la impresia artistică. Ca atunci când ești restant cu o grămadă de facturi, mai ai un pic și-ți taie ăștia toate utilitățile, tocmai te-ai despărțit de persoana iubită, iar la serviciu te-au anunțat că s-au făcut restructurări, iar tu ești sub line. Năucit de toate, primești telefonul unui cunoscut cu care n-ai mai vorbit de o căruță de vreme.

„Ce mai faci?” te-ntreabă el. Ce să zici? Că e lungă lista cu nasoale. Așa că murmuri și tu un „Bine”, ca să meargă conversația mai departe.

Asta-i România noastră de poveste. Un fel de „Ce drac’ să zicem altceva?”

Lucian Dragoș BOGDAN

0 0 Votează
Article Rating
Înscrie-te
Notificare de la
0 Comments
Răspunsuri în text
Vezi toate comentariile