Scurtă istorie a formaldehidei și poluării la Sebeș

Sebeșul este, fără doar și poate, una din cele mai industrializate și dezvoltate economic zone din țară. Fabricile, locurile de muncă, acel zero șomaj cu care de ani buni se laudă fiecare edil sau politician al partidului care trage sforile micului burg, toate astea au fost făcute cu un preț pe care încă nu-l cunoaștem. E un preț invizibil, contabilizat în aerul și apa orașului, în nările și plămânii fiecărui sebeșean sau locuitor din vreo zonă apropiată, în care curenții de aer aduc bucuria chimicală a industriei.

Poluarea din Sebeș și împrejurimi nu e însă doar rezultatul fabricilor și uzinelor. E rezultatul unui joc de complicități ale administrației, instituțiilor publice, politicienilor și a unei legislații în ale cărei limite cetățeanul e mereu victimă și cantitate neglijabilă.

Povestea formaldehidei din Sebeș e una veche iar la începuturile ei stau nume grele din politică. Înainte să existe Kronospan a fost Fratti, o afacere majoritar italiană, din care făcea parte și Theodor Stolojan. Când marele Parmalat era aproape de colaps, italienii – cu Stolojan cu tot – au vândut austriecilor de la Kronospan. Ca s-au chiar pus pe treabă, căci e celebră eficiența austriacă în exploatarea lemnului românesc.

Kronospan și formaldehida. Profit pe SA, riscuri pe SRL.

La finele lui 2014 și începutul lui 2015, Sebeșul era locul unor proteste cum nu se mai văzuseră în Alba nici în vremurile de glorie ale RMGC. Mii de sebeșeni ieșeau pe străzi și protestau față de intenția companiei de a construi o nouă instalație de producere a formaldehidei, prin care ar fi urmat să-și dubleze capacitatea de la 30.000 de tone anual la 60.000 de tone anual. Evident, compania nu avea nevoie de atâta formaldehidă pentru fabrica din Sebeș, însă aveau nevoie pentru celelalte, amplasate discret în alte părți ale europei, unde politicianul și instituțiile nu-s atât de binevoitoare și legislația nu e atât de laxă.

Mai departe însă de faptul că băieții de la Kronospan voiau o nouă instalație, despre care ziceau că e modernă și că îndeplinește toate condițiile de mediu – ceea ce e adevărat, căci condițiile sunt așa cum sunt – problema de fond, pe care nu mulți au sesizat-o, era una de natură juridică. Adică, unde până în anul 2015 Kronospan SA producea formaldehida în cadrul companiei, acum numit frumos Cronochem. Adică, toată producția de MDF și pal și alte cele, care aduce profiturile babane companiei, urma să rămână pe firma mamă, Kronospan SA, în timp ce periculoasa  și mult hulita formaldehidă urma să fie produsă de un SRL nou nouț.

Ce însemna și încă înseamnă asta, juridic? Păi, responsabilitatea unui SRL – că de-aia-i și zice SRL – societate cu răspundere limitată – merge până la activele companiei. Adică, la acea instalație de formaldehidă și la eventualele active financiar. În rest, haideți pa!, proprietarii – care-s tot Kronospan, nu mai au nici o responsabilitate în cazul – Doamne ferește – a unui accident, a unei poluări ori a unor îmbolnăviri care se transformă în procese. Pe de altă parte, în cazul în care producția ar fi rămas în cadrul companiei mamă, a Kronospan SA, responsabilitatea mergea până la nivelul acționarilor. Adică, altă mâncare de pește. La momentul acela, singura explicație pe care compania a dat-o pentru această schimbare de macaz fusese că „e o decizie internă”. Una cu care statul, Agenția de Protecție a Mediului, Garda de Mediu, râul, ramul și primarul n-au avut nici o problemă.

Joaca de-a șoarecele și pisica, cu studiile de impact și protestele. În timp ce mii de oameni mărșăluiau pe străzile Sebeșului, săptămână de săptămâna, reprezentanții companiei fluturau niște studii de impact asupra mediului, din care reieșea că totul e ok, e roz și miroase frumos.

Urma, desigur, eliberarea unei noi autorizații integrate de mediu pentru combinația cu formaldehida, iar reprezentanții companiei se blindau cu acte. Aveau la mână un document făcut prin 2007, un studiu de impact asupra mediului încropit de o firmă privată din Cluj, SC Centrul de Mediu și Sănătate SRL, deținută de un distins profesor universitar, Eugen Gurzău pe numele lui. Evident, protestatarii și o sumede- nie de ONG-uri contestau acele studii. Și, în timp ce Ministerul Mediului o făcea pe lebăda lui Blaga, și era complet mut, din partea Ministerului Sănătății mai scăpau câteva informații. Spre exemplu, cei de la Sănătate ziceau, la vremea respectivă, că „nu există temei legal pentru acreditarea de către Ministerul Sănătății a societăților care realizează studii de evaluare asupra impactului asupra sănătății”. Adică, documentele pe care cei din companie le fluturau înspre protestatari și le băgau sub nasurile cetățenilor nu prea aveau valoare. Unde mai pui că ele nu doar că nu fuseseră făcute de către o autoritate reglementată, dar acel SRL nici măcar nu era o entitate neutră, independen- tă, față de proiect. Cum însă lumea era în stradă, DSP Alba, condus la vremea respectivă de un domn pe nume Horia Timiș – acum director al unui alt DSP din țară – a cerut revizuirea acelui stu- diu. Adică, să vină tot firma respectivă  și să facă un fel de update, cu toate că taman Ministerul zicea că acel studiu e așa, o chestie cel mult informală. Ca un făcut, Horia Timiș a și demisionat în perioada aia de la DSP, pe motiv că vrea să se concentreze pe afaceri și mediul privat. Hă hă hă! Evident, plecarea lui n-avea, sanchi, nici o legătură că firma respectivă, cu studiul de impact, era deținută de acel profesor Gurzău, care pur întâmplător era și coordonatorul de doctorat al directorului DSP Alba, domnul Horia Timiș.

Compania și autoritățile, o prietenie de notorietate

În toți anii ăștia, și chiar și în prezent, relația dintre companie și autorități a fost una privilegiată, în comparație cu relația dintre autorități și cetățeni. Senzația rămasă în urma acestor ani este că, de fiecare dată, autoritățile statului au făcut scut în jurul companiilor și, atunci când buba s-a spart, când a existat vreun accident, i-au pedepsit aspru cu mustrare sau câte o amendă care nu se ridica nici la nivelul bonusului pe care-l primește anual un șefulică din companie.

Spre exemplu, pe vremuri, când aus- triecii abia veniseră în Alba, exista chiar o relație financiară între companie și firma șefului APM Alba la vremea respectivă, Vasile Todea, care cu  o mână le dădea avize și cu alta le lua banii ca să le tundă iarba din fața clădirii. Apoi, în timp ce compania umbla după autorizația integrată, cea nouă, la APM Alba era șefă o doamnă de la PSD, Mihaela Dehelean, condamnată într-un dosar DNA, pentru șpagă. Alți directori, de pe la APM, Garda de Mediu și chiar Primăria Sebeș, s-au purtat mereu cu mănuși când a venit vorba de companie. Au dat frumos din cap și au primit sponsorizările companiei, altfel unele normale și parte a planului de responsabilitate socială corporatistă.

Răstimp, treaba merge înainte și, din când în când, mai aflăm că norii uriași de fum ce ies de pe furnalele companiei sunt rezultatul câte unui mic accident. Problemele sunt sanchi remediate, Garda dă amenda, APM face măsurători, Primăria anunță că se implică să măsoare și ea. Lumea se revoltă, apoi uită.

Că așa suntem noi, românii, ne prin- dem greu și uităm repede. Cât o fi însemnând poluarea din Sebeș, măsurată pe plămânii oamenilor din micul oraș, ei bine, pentru asta avem nevoie cel puțin de un celebru „grup de cercetători britanici”. Până atunci, să duduie industria, să curgă banii, să se aleagă aleșii și să privim înainte, că înainte era mai bine.

 

0 0 Votează
Article Rating
Înscrie-te
Notificare de la
0 Comments
Răspunsuri în text
Vezi toate comentariile