STAND-ul cu așteptări

  • de

Cred că e cel mai bun serial peste care am dat în ultimele săptămâni, chiar dacă a trebuit să aștept cel de-al 5-lea episod ca să-mi dau seama de asta. Și chiar dacă nu are cine știe ce notă pe IMDb.

The Stand, că așa-l cheamă pe serial – sau „Virus Mortal” în traducere românească – e o adaptare a cărții omonime a lui Stephen King, scrisă prin 1987. N-am citit-o, că nu mă dau în vânt după genul ăsta de scrieri, însă după serialul ăsta n-ar fi exclus să ajung la ea.

Ce-i drept, am pornit serialul pentru că Alexander Skarsgard, pe care-l știți din Legenda lui Tarzan, dar mai ales drept Eric Northman din True Blood. În fapt, toată familia asta, Skarsgard, sunt niște super actori. De exemplu frac’su, Gusfaf (Floki din Vikings, sau Stellan, tatăl, care a jucat în atâtea filme de n-am aici spațiu să le înșir). Așadar, am pornit la vizionat de la faptul că l-am găsit printre protagoniști pe băiatul ăsta, cu toate că în distribuție mai sunt o grămadă de nume sonore, de la Whoopi Goldberg sau James Mardsen, plus alții pe care îi recunoști de prin alte seriale și filme. Așadar, se anunța o chestie ok.

Numai că, precum pomul lăudat, a durat ceva episoade ca să mă prindă. Adică, la primele episoade m-am umplut de nervi, căci Skarsgard a apărut așa, fugitiv, în vreo două sau trei scene, preț de vreo două minute adunat. What the fuck? Singurul actor pe care ai voie să-l pui pe afiș, dar e bine să nu-l bagi în film e Nicholas Cage, care cel mai bine joacă atunci când nu joacă. Dar pe Skarsgard? Cum adică?

Povestea, desigur, se pliază destul de bine pe vremurile în care trăim, căci e o chestie așa, post apocaliptică, în care un virus curăță 99% din populație, iar cei rămași încep un fel de luptă între bine și rău. Așa, ca în basme.

Whoopi Goldberg e „Mother Abigail”, un fel de purtător de cuvânt al binelui, în timp ce Skarsgard e „Randall Flagg”, responsabil de rău. Dumnezeu vs Diavol, bine vs rău, lumină vs întuneric și, mai ales, după cum pare treaba din ultimul episod, morală vs vicii. Căci dacă în primele patru episoade urmărim povestea lungului drum al unor personaje spre locul în care se adună forțele binelui, în ăsta ultimul ajungem în Las Vegas, reședință a lui Flagg și loc de absolut desfrâu și nebunie.

Deși la început am fost așa, un fel de „meh”, din cauză că nu prea apărea ăsta, preferatul meu, serialul începe să devină din ce în ce mai mișto. O dată că e bine spusă povestea, dar și pentru că e una complexă, care în ciuda personajelor cumva principale, binele și răul, are o sumedenie de alte personaje extrem de interesante, fiecare scrise bine și complex. Și-apoi, chestia poate foarte mișto e că îți dă puțin de gândit, mai ales în ce privește lupta asta nu atât între bine și rău cât între morală și viciu. Adică, e chiar așa nasol să te dai după vicii? La ce bun și morala asta, dacă reprezentantul ei pământean e fucking Whoopi Goldberg? Păi nu mai bine mergi cu viciile, cot la cot cu nebunia de om numită Randall Flagg? Nu mai bine Las Vegas, desfrâu, vicii non stop, alcool și desfrâu, în locul unui amețit de orășel, Boulder parcă, aruncat pe la naiba știe pe unde prin SUA? Da, știu, probabil că serialul va merge spre un așteptat și previzibil deznodământ, în care binele învinge. Însă până atunci o să savurez fiecare episod în care Skarsgard e un fel de zeu al viciilor și desfrâului. Pentru că uite așa, de-aia.

0 0 Votează
Article Rating
Înscrie-te
Notificare de la
0 Comments
Răspunsuri în text
Vezi toate comentariile