În articolul trecut am vorbit despre relația scriitor-cititor, cu totul diferită de ceea ce am avut ocazia să văd pe la noi în majoritatea cazurilor când evenimentele literare implicau autori peste o anumită vârstă. Și, deși festivalul Quais du Polar e construit preponderent în jurul acelei relații, mai include și altceva – cum ar fi diverse discuții cu public. Sau paneluri, cum a început să se spună tot mai frecvent (și) pe la noi. Ceva de genul celui ținut de nordici, despre care v-am povestit deja, doar că de data asta nu e cu public format din autori, editori, redactori, agenți literari, bibliotecari și librari, ci din cititori. Și se țin în săli mari, unde încap câteva zeci de persoane, cu acces pe bază de bilet (dacă nu te miști repede, riști să nu mai prinzi loc la vreo prezentare ce ți se părea interesantă).
Ei bine, un asemenea panel a avut drept protagoniști trei autori români. Unul dintre ei, George Arion, este, poate, cel mai cunoscut autor român în viață de literatură polițistă. Are cărți traduse în limba franceză, la fel ca al doilea autor, Bogdan Teodorescu. Și, alături de ei, eu am avut onoarea să fiu cel de-al treilea.
În discuția din seara ce preceda panelul, ne-am exprimat tustrei temerea că vom avea o sală mai curând goală. Că misterele de prin Balcani nu vor atrage atenția, mai ales că, deși au cărți traduse, nici George Arion, nici Bogdan Teodorescu nu sunt autori de top pe-afară, cu cozi formate din sute de fani ce abia le așteaptă autograful. Cât despre mine, eu eram total necunoscut publicului francez la acea dată, deoarece încă nu-mi apăruse nicio carte în Franța. Prin urmare, ne așteptam să vedem, răsfirate, câteva fețe – preponderent dintre românii de pe-acolo pe care-i cunoșteam, plus doi-trei reprezentanți ai organizatorilor.
Când mai erau vreo cinci-zece minute înainte de începerea evenimentului, iar noi trei stăteam așezați pe podiumul din fața sălii, alături de moderatorul francez, făcând ultimele probe de microfon, sala arăta exact așa cum ne temuserăm. Apoi, încet-încet, au început să intre oameni. Nu puhoi, cum văzuserăm la alte paneluri, ci câte doi-trei, dar într-o curgere constantă. Suficient ca, în minutele rămase, să umple sala. Da, nu mint: spre imensa noastră surpriză, publicul francez a considerat că e interesant să asculte ce au de spus trei autori români.
Pentru mine, surpriza a continuat cu moderatorul francez, pe care l-am cunoscut abia atunci, la eveniment. Omul își făcuse temele. Știa tot ce era nevoie să știe despre toți trei și se folosea de informațiile respective atât ca să familiarizeze publicul cu activitatea noastră, cât și să ne ridice mingi la fileu, având grijă să dozeze bine timpul între noi trei. De unde și-a adunat informațiile, el știe. Că, na, omul era profesionist, nu ca la unele evenimente pe care le-am mai văzut pe la noi, unde moderatorul habar n-avea câte prune are-n straiță și cine sunt invitații, de parcă atunci aterizase acolo și rolul său era doar să dea microfonul de la unul la altul.
Și, de unde ne temeam că va fi un eveniment bifat (cum, din nou, sunt sumedenie pe la noi), ne-am trezit că a ieșit la fel ca alte prezentări la care am mai participat la Quais du Polar. Pentru mine, cireașa de pe tort a constituit-o faptul că, la final (după ce am fost aplaudați de cei vreo 80-100 de oameni prezenți în sală), s-a apropiat de mine o mamă cu copilul ei, copil care dorea să afle de unde m-am inspirat pentru cazurile sociale din seria Vagabond, despre care vorbisem acolo, pe scenă.
Am părăsit sala (și, ulterior, festivalul) cu sentimentul că am asistat la o normalitate de care suntem destul de departe. Cauzele ar fi multiple. Educația lăsată mereu, indiferent de guvernare, în afara priorităților – în cel mai fericit caz s-au făcut reforme menite doar să dea totul peste cap, schimbând forma și păstrând neschimbat un fond falimentar. Cultura care, la fel, a fost mereu lăsată la coadă, cu inițiative făcute pentru a se bifa ce era de bifat, fără a se urmări impactul real în societate. Elitismul prezent și promovat în rândul autorilor români, cocoțați în turnuri de fildeș, mulțumiți cu presupusa calitate probată de vreun critic ori vreun cerc de cunoscuți, ignorând (sau privind superior) masele de cititori. Percepția că vânzările nu sunt importante, ci doar aprecierea venită de la anumite somități în materie, că promovarea reprezintă prostituție și că el, cititorul, e un prost dacă n-a auzit de autorul X sau Y, în loc să se considere că autorul trebuie să atragă atenția cititorului. Trimiterea la coada listei a tot ce înseamnă „literatură de gen” (SF, fantasy, horror, polițistă, de spionaj, de dragoste, de aventuri etc.), ca fiind „de consum, lipsită de calitate”, considerându-se că singura literatură care merită băgată în seamă e cea „cu greutate, profundă”.
Am mai avut ocazia să asist și la alte elemente de normalitate – eu, cel puțin, așa le consider. La masa de prânz eram „arondați” zilnic altui local, dar niciunul dintre ele nu putea cuprinde la un moment dat întreaga capacitate a celor ce trebuiau să mănânce acolo. Prin urmare, convenția „nerostită” era că nu tândălești la masă, ca să apuce să intre și altul după tine, nu să stea să-și roadă unghiile de foame. Când, totuși, s-a întâmplat să mergem simultan prea mulți deodată, ospătarii au știut „să ne facă din vorbe”, trăgând de timp până se elibera câte o masă (și au făcut asta fără să-i repeadă pe cei ce mâncau deja, ci jonglând între noi și fiind de o politețe extraordinară, deși se vedea clar că erau depășiți și se străduiau din răsputeri să nu cadă din picioare). Tot într-un asemenea local am asistat la o alăptare în public, în timp ce eram cu toții la masă, fără ca nimeni să se scandalizeze. Conversația și comportamentul comesenilor a continuat la fel de natural ca până atunci. Am avut, de asemenea, ocazia să iau cina într-o biserică ce nu mai era folosită și, prin urmare, fusese „convertită” în sală pentru diverse evenimente.
Știu, unele dintre cele de mai sus sunt scandaloase pentru noi. Pentru ei, e normalitate. O normalitate spre care sper să ne îndreptăm și noi.
Firește, în normalitatea asta intră și festivaluri de genul Quais du Polar. Desfășurat ca la ei, nu ca la noi.
