Așa cum spuneam, „Misterele Bucureștiului” s-a vrut a fi versiunea autohtonă a celui mai mare festival de polar din Franța: Quais du Polar, care se ține în fiecare an la Lyon.
Dacă voi începe relatarea cu drumul până acolo, veți zice că-s sadic. Adică, am mai zis despre cum am mers cu avionul în Hexagon. Doar că, atunci când vine vorba despre transporturile din Franța, lucrurile nu sunt niciodată clare. Ca la noi, de altfel, că nu degeaba avem atâtea în comun.
Așa se face că, odată ajunși pe aeroportul din Paris, editorul meu și cu mine ne-am grăbit să fugim de la un terminal la altul, pentru a prinde legătura spre Lyon. Surpriză! Până am ajuns acolo, avionul a fost mutat la alt terminal. Mai precis, la cel de unde tocmai plecaserăm. Am făcut cale întoarsă, doar pentru a afla că, între timp, s-a modificat schimbarea. Cine știe, or fi făcut avioanele pană unul după altul, o fi căzut vreo aripă, ori poate i-o fi apucat cufureala pe piloți. Mai știi? S-or întâmpla de-astea și pe la ei.
Dar, cum se spune în reclamele la produsele de care n-ai nevoie, „asta nu e tot!” După ce ne-am suit, în sfârșit, în avion, am așteptat minute bune ca să urce la bord câțiva pasageri al căror autobuz… se pierduse pe pistă și nu mai era găsit. Cum se poate petrece așa ceva, depășește puterea mea de înțelegere. E loc deschis, te uiți de sus, discuți cu șoferul care-ți zice că e la poarta din stânga de lângă avionul pe care scrie nu-știu-ce… În fine, ce știu eu cum e cu aeroporturile?
Căpitanul ne-a asigurat că vom recupera în zbor timpul pierdut. Obișnuit cu metehnele românești, de a promite orice și de a face mai nimic, nu l-am prea crezut. Bine am făcut.
Am ajuns, așadar, în orașul pe care-l mai vizitasem în urmă cu aproape trei decenii, când, în elanul post-revoluționar, liceele de la noi se înfrățeau cu cele din Franța și elevii se vizitau reciproc. Stătusem atunci în Tournon-sur-Rhône, de unde făcuserăm într-o zi o excursie la Lyon, unde am văzut, pentru prima oară pe viu un supermarket (Supermarché, cum îi zic ei) și o persoană de culoare. Dar asta e o altă poveste, pe care – cine știe? – poate o să v-o istorisesc cândva.
Acum, deodată, să revenim la Lyonul secolului XXI. Organizatorii ne-au cazat în două hoteluri din oraș. Acolo unde am ajuns eu, am dat peste ceva modernist. Sau post-modernist? Nu mă pricep la chestii de-astea. Pentru mine, era prea-modernist, în sensul că baia reprezenta o porțiune din cameră. Dacă trăgeai o draperie, aveai intimitate. Dacă nu – puteai sări din duș direct în pat. Chestie de preferințe.
Cum se lăsase seara, ne-am reunit cu toții într-un local pregătit pentru acel eveniment. Ne-am adunat acolo scriitori și editori de prin toată lumea, iar principalul lucru care m-a frapat – obișnuit cu ce am văzut pe la noi – a fost atitudinea autorilor consacrați, cu milioane de exemplare vândute la nivel mondial. N-a fost niciun aer de superioritate. Dimpotrivă. S-au comportat ca niște oameni obișnuiți, așa cum suntem, de fapt, cu toții. I-au tratat de la egal la egal pe autorii care nu aveau același pedigri, fiind doar curioși să afle cum e și pe alte piețe, cu care nu avuseseră (sau avuseseră prea puțin) contact. Politețe, respect, acceptare – asta e ceea ce am văzut acolo. Și asta când a venit vorba despre „colegii de breaslă”. Dacă ajungem la relația autorilor cu cititorii…
Dar să nu ne grăbim.
A fost o seară frumoasă, așadar, dar care s-a încheiat repede, căci majoritatea dintre noi eram foarte obosiți după călătorie. Și nu, n-o să vă povestesc cum e să-ți faci toaleta în aceeași încăpere în care dormi. Voi spune doar că sunt destui oameni pentru care, trăind la limita sărăciei, un asemenea cadru e ceva normal. Doar că aici era ceva considerat fițos. Probabil din aceeași categorie cu cei care se redescoperă periodic, slăvind viața simplă a oamenilor sărmani și pozând în persoane care vor să trăiască la fel – atâta doar că știu că, atunci când s-au săturat, pot reveni imediat la stilul de viață lipsit de griji.
A doua zi, după un mic dejun luat la ultimul nivel al hotelului, de unde vedeam toate acoperișurile și mă așteptam să apară Mary Poppins și ceata de hornari a lui Bert, dănțuind și cântând de zor, am pornit spre clădirea unde se ținea Quais du Polar. Din ce am înțeles, acolo e sediul camerei de comerț, sau cam așa ceva. Pe drum, am observat mirat sacii de gunoi transparenți care atârnau în afara tomberoanelor de pe trotuare. Motivul? Evitarea riscului unor bombe puse acolo, care ar răni trecătorii. Se pare că are și civilizația dezavantajele ei.
Cum prima zi era dedicată, în principal, întâlnirilor dintre „profesioniștii” genului (adică scriitori și editori), ne-am strecurat și noi la câteva prezentări care ni s-au părut interesante – în principal, la cea despre nordic noir. Nu de alta, dar doream să aflăm rețeta succesului unei mișcări care a răzbit acolo unde alții erau lideri – și nu doar atât, dar au ajuns să fie în prim plan pe piața mondială de mai bine de un deceniu și se dezvoltă în continuare.
Povestea e una destul de simplă. Pentru ei. Pentru noi, e ceva de domeniul SF-ului. Adică niște țări nordice se pun de acord să facă un plan comun prin care literatura lor polițistă să ajungă în top, devansând literatura de gen anglo-saxonă. Și au pompat la greu pe ideea asta ani mulți (dar mulți, nu 2-3, așa, cât ne facem noi planurile de la o cădere de guvern la alta), susținând și promovând autorii autohtoni, asigurând traducerile (ca să fie mai ieftin pentru un editor de afară), până când au dat lovitura. Din acel moment încolo, orice autor de nordic noir, oricât de obscur, din țările respective, a avut ocazia să fie tradus și publicat în străinătate. Cum una dintre tactici a fost ca acțiunile cărților să se petreacă în țările nordice, turismul a crescut exponențial, oamenii dorind să vadă locurile descrise în volumele preferate. A urmat, logic, pasul către filme și seriale, care deja încep să concureze producțiile hollywoodiene de care lumea s-a cam săturat.
Dar despre care e filozofia lor actuală și despre ce a mai urmat la festival, o să vă mai povestesc în articolul viitor.
