Cri, cri, cri, toamnă gri, cum va fi fără copii?

În tot haosul ăsta numit campanie electorală, m-am gândit că poate n-ar fi rău să scriem și despre niște animale. Că e așa, de sezon, și trebuia să băgăm ceva în pagina asta. Așa că m-am luat, cu bocanc și rucsac, să merg la un târg cu oi și vaci și fel de fel de produse tradiționale. De la Alba Iulia la Sebeș e o aruncătură de băț, care durează însă o eternitate.  E bine să mergi doar după ce citești la horoscop, chiar dacă ai treabă și e urgent, pentru că dacă e Mercur în retrograd și îți spune că o să mergi la drum lung, mai bine o lași pe altă dată. În fine, am luat autobuzul și, pentru că era o zi cu noroc, am făcut nu două ore, cum se face de obicei, ci 25 de minute. Semne bune! Și uite așa, am ajuns la cel mai mare târg agro-alimentar din județul Alba.

Vechiul burg săsesc, din care nu a mai rămas nici numele, păstrează încă un târg fain, cu lume multă, cu țărani auten- tici, veniți din Mărginimea Sibiului, de pe Valea Sebeșului,  de la Daia, de la Doștat, unii chiar din Munții Apuseni. Sunt producători pe bune, oameni harnici, dar și geambași de tot felul, culegători de fructe și alți trecători prin viață, băgători de seamă, așa cum se întâmplă prin târgurile noastre de la țară. Totul are un farmec aparte, chiar dacă simandicoșii vor strâmba din nas.

Un meșter dogar din Șelimbăr mă avertizează: „Butoaiele le facem din stejar și salcâm, sau arcăț (acăț cum se zice la Hăpria), pentru vin, pentru țuică și murături. Mai demult se făceau numai butoaie sau butii de lemn. Acum vinul, țuica și murăturile se pun în butoaie de plastic, ceea ce nu e sănătos, pentru că plasticul se descompune, încet, foarte încet, dar se descompune. Sarea și țuica cu grade multe descompun plasticul, și după aia ne mirăm că murim tineri, de cancer și alte boli. Mai de mult trăiau bătrânii până la 90 de ani, și ziceau dacă murea unul de 65 că „a murit de tânăr”.

Omul e supărat, și pe bună dreptate, că meseria lui nu mai este urmată de copii sau de alți învățăcei. Până la urmă va dispărea, cel mai probabil, așa cum va dispărea tot ce este natural și sănătos.

Iar dacă tot mi-a fost explicat cum e cu băutul, ia să trec pe la ceva de mâncare. Nu poți să mergi la târgul din Sebeș fără să guști din virșlii lui Sbuciumelea de la Pianu. O minunăție! Ca orice târgoveț de ocazie, am ajuns și eu la locul cel mai căutat, acolo unde sunt tarabele cu mici și virșli, unde sfârâie friptanele pe jar, iar fumul nu-i fum, ci parfum.

Probabil că e produsul cel mai vândut din județ, după aurul, argintul și cuprul din Apuseni. Virșlii lui Sbuciumelea au ajuns în Spania, Anglia, Canada, Australia și alte țări din lumea largă, duși de românii plecați spre zări mai bune sau în misiuni NATO.

Care e secretul acestui produs ultra-mega-căutat ne spune Ioan Sbuciumelea: „Secretul este continuitatea, să respecți rețeta, să respecți proporția de carne (vită, porc, capră sau oaie), secretul este cum afumi carnea, lemnul pe care îl pui  la foc și cum faci focul. Eu nu bag de vină la nimeni, Doamne iartă-mă, fiecare face cum vrea, dar virșli se fac după o anumită rețetă!”

Familia Sbuciumelea face virșli de 100 de ani, Ioan Sbuciumelea fiind al treilea și îi urmează copilul său, Dragoș.

„Taică-meu ducea virșlii cu dăsagii, cu căruța. Nu erau mașini pe vremea aia. Acum lucrurile s-au  schimbat, unii  vor cantități uriașe… Noi facem cât putem, dar facem cum trebuie, respectând rețeta. Mi s-a spus de la București să fac câteva tone, că mă plătesc cu banii jos. Am refuzat. Dacă faci cantitate, pierzi la calitate, și numele e compromis”, mai zice Ioan Sbuciumelea.

Nu țin să merg la târg alături de „vedete”, dar l-am prins la cumpărături și pe fostul ministru Daea, care era pe acolo cu treabă electorală. Sau poate era doar așa, că-i place lui. Omul e simplu și pare sincer. Mai departe de cormorani și alte cele, pare destul de simpatic și cu priză la oameni. A cumpărat de pe la unii niște fructe și legume, după care a plecat în treaba lui. La cum l-au primit oamenii, pare că se bucură de ceva admirație și respect din partea țăranilor și agricultorilor.

Din păcate, târgurile astea au toate șansele să dispară. Încet, dar sigur, vechile îndeletniciri se pierd. Țăranul român, micul producător, meșteșugarul, cu toții au multe supărări  și motive să se plângă. Însă, cel pe care l-am resimțit cel mai tare, e faptul că tinerii pleacă din țară, că noua generație nu pare dispusă să ducă tradițiile și obiceiurile mai departe.

Poate că, cine știe, sunt un norocos pentru că sunt contemporan cu ultimii țărani autentici.

0 0 Voturi
Article Rating
Înscrie-te
Notificare de la
0 Comments
Răspunsuri în text
Vezi toate comentariile