Părea pierdut în negura timpului, la fel ca și tinerețile demult apuse ale lui Iliescu. Și totuși, iată, ce se întâmplă în ultimele zile te duce cu gândul la acele vremuri pe care nimeni nu crede sau vrea să le retrăiască. E greu de crezut că o mineriadă ar mai fi posibilă acum. Și, totuși, simplul ieșit în stradă al minerilor, un protest cât de mărunt, trezește amintiri. Și te face să-ți pui întrebări, în timp ce acele amintiri îți provoacă un fior pe șira spinării. Să fie oare posibil?
Cu siguranță nu! Unde mai pui că prezența unui personaj precum Șoșoacă, în mijlocul acelor protestatari, nu face decât să bagatelizeze situația. Din preaplinul ei de ridicol, Șoșoacă poate să umple un protest întreg, să-l ducă în derizoriu și să ne liniștească pe toți, lăsându-ne senzația că tot ce se întâmplă e o glumă. O masă de manevră, cel mult, direcționată de niște sforari politici, probabil. Și totuși, nu-i doar atât. Nu poate fi doar atât.
Am mai văzut proteste și parcă ne-au enervat când am văzut solicitările. Chiar dacă poți empatiza cu polițistul ieșit la protest, supărat că nu și-a primit creșterile salariale promise, ori că a rămas fără tichetele de vacanță, situația nu e nicidecum comparabilă cu a unui miner care nu și-a mai primit de luni de zile tichetele de masă. Oamenii ăia, până la urmă, au ieșit în stradă că au o problemă. Chiar și masele de manevră, pentru a fi manevrate trebuie să existe o problemă de care sforarii să se agațe, de care să profite.
Problema minerilor e una veche, cronicizată, pe care am rezolvat-o, ca stat, doar prin uitare. Prin subvenție, indiferență și uitare. Iar ceea ce face acum Guvernul, prin teribila doamnă Turcan, nu e nimic mai mult decât un plasture pus pe o fractură. Niște bani, rapid, sunt o soluție de moment, însă nicidecum una sustenabilă. Le vor da acum niște bani restanți și niște beneficii, iar mai târziu? Mai târziu ne vedem la rapelul banilor publici pompați într-o gaură neagră?
Sigur că nu e vina minerilor pentru soarta sistemului. Nu-s ei de vină că ceea ce produc nu-i eficient economic. Nu-i vina lor că fac parte dintr-o industrie muribundă. Cum nu-i nici vina lor că sectorul lor, dintr-unul „fruntaș” al epocii de aur, a ajuns acum unul complet asistat.
Problema minelor era una previzibilă. Situația de azi putea fi ușor întrevăzută. În lipsa unor decizii și măsuri clare, faptul că vom ajunge aici era un „safe bet”.
Am fi putut și să nu ajungem aici. Am fi putut să nu avem oameni în stradă, să nu fim în situația de a subvenționa un sector întreg. Asta dacă n-am fi furat.
Chiar și fără prea mari resurse de la bugetul de stat, au existat și încă există suficiente resurse din fonduri europene pentru a rezolva, în timp, inteligent, astfel de probleme. Pentru ce credeți, de exemplu, că erau toate acele programe operaționale pentru reconversie profesională? Ca să facă niște șmecheri din diverse ONG-uri bani antrenând fictiv cusătorese și ceramiști? Nu, nicidecum. Banii ăia, toate acele miliarde din POS-DRU erau destinați fix unor astfel de situații. Unor astfel de zone, mono industriale, unde piața nu oferea alte alternative. Oamenii ăștia trebuiau, cu banii ăia europeni, încet, treptat, pregătiți pentru alte meserii, antrenați să fie cât mai competitivi pe piața muncii. La noi însă toată reconversia s-a făcut pe hârtie și atât.
Tot în astfel de zone trebuiau folosiți bani europeni pentru a dezvolta activități viabile, altele decât mineritul. Existau astfel de fonduri. Încă există.
Noi, însă, națiune inventivă cum nu e alta, când vine vorba de triș și ciordeală, în loc să acceptăm – că în astfel de cazuri nu se mai punea problema identificării – unele probleme, și mai apoi să căutăm soluții și finanțare pentru a le remedia, pentru a le rezolva, am stat mai mereu cu ochii pe banii europeni ca pe butelie. Iar logica a fost mereu una complet răsturnată. În loc să căutăm finanțări pentru a rezolva probleme, am căutat linii de finanțare, după care am umblat să identificăm probleme pliabile pe linia de finanțare. Și asta pentru că, în cea mai mare parte, banii europeni au fost o vacă de muls, o pușculiță numai bună de jefuit pentru prietenii sistemului.
Iar acum, după ce am turnat suficient praf de uitare peste mineri, peste o întreagă industrie, ne mirăm că mai există atunci când îi vedem în stradă. Și rămânem uimiți că există personaje precum Șoșoacă, gata să se pună, în rol de lider providențial, în fruntea unor năpăstuiți.
Protestele minerilor nu sunt altceva decât dovada unui stat falimentar, incapabil să gândească și pună în aplicare soluții pe termen lung. Și, din păcate, nu e singura astfel de dovadă. Pe lângă mineri avem suficiente altele, că dacă e un lucru de care nu ducem lipsă, acela e că suntem cei mai capabili în a ne demonstra cât suntem de incapabili.
