Responsabilități

O să-ncep articolul de față ca bancul cu așchia lui Bulă. Mai pe ocolite, așa…

Zilele acestea s-a-ntâmplat ca, la un supermarket din oraș, după ce mi-am scanat singur produsele la casa aferentă, să mă trezesc acostat de un domn în etate, care mă ruga să-l ajut. „Am peste 80 de ani”, mi-a zis, ”și nu mă pricep cu astea. Dar nu vreau să stau la cozile alea mari.” Și a arătat spre zona unde casele aveau în dotare casierițe. L-am ajutat, firește, stând cu el de la primul produs până a efectuat plata, a primit bonul și a părăsit locul. Atâta doar că, la fiecare operațiune, domnul era tentat să mă lase pe mine să parcurg pașii. Ceea ce eu am refuzat. „Vă învăț cum să faceți dvs.”, i-am atras atenția, „ca să vă puteți descurca singur data viitoare.” Poate că nu va reuși chiar din prima, dar, cel puțin, operațiunea de a scana singur produsele nu mai reprezintă acum pentru el un bau-bau. Și, după încă vreo două-trei tentative când e posibil să mai aibă nevoie de sprijin, cu siguranță se va descurca singur.

Am pornit de la exemplul acesta nu pentru a mă lăuda (deși tocmai am făcut-o, ha!), ci pentru a arăta că a duce în spate, a rezolva în locul altuia, fără să-l înveți să-și asume responsabilitatea, nu poate duce la rezultate pe termen lung. Și vreau să arăt asta pentru a scoate în evidență o problemă spinoasă existentă pe meleagurile mioritice, anume cea a unor comunități de romi (sau rromi, am întâlnit ambele grafii).

S-au derulat și se derulează o serie de proiecte menite să ofere oportunități pentru unii reprezentanți ai etniei. În fapt, un număr semnificativ de fonduri europene pot fi accesate tocmai pentru programe adresate lor. Și, fără a bagateliza munca unora care s-au implicat cu adevărat, impresia mea este că nu am făcut prea mulți pași în direcția dorită. În continuare, „negocierile” seamănă mai curând cu o mită – îți dau ca să stai cuminte, în banca ta, să nu-mi faci probleme. Iar între comunitatea… hai să-i zic majoritară și cea romă rămâne aceeași falie, o rezistență surdă, o lipsă de acceptare reciprocă, în care prima tabără se comportă adesea discriminatoriu, iar cea de-a doua nu se străduiește prea mult pentru a schimba imaginea stereotipă.

Evacuarea din blocul Turturica este un exemplu elocvent în acest sens. Problema lui a fost scoasă periodic de la naftalină cu ocazia alegerilor locale. Locuitorii blocului au așteptat continuu ca autoritățile să facă ceva pentru ei, în timp ce vecinii sperau ca autoritățile să facă ceva cu ei. Când, în cele din urmă, au fost scoși de acolo, a rezultat ce era de așteptat: accentul pus pe „am fost scoși în stradă”, „ce facem cu copiii?”, „nu ni s-a dat nimic în schimb”, „suntem vulnerabili și discriminați”. Motiv pentru care s-a primit susținerea unor ONG-uri axate pe probleme privind discriminarea și drepturile omului, care, mai mult ca sigur, vor da câștig de cauză romilor din Turturica.

Atâta doar că, în opinia mea, aceea nu e dreptate. Sau, mai corect, e o dreptate strâmbă care nu-i va ajuta pe respectivii oameni să devină mai responsabili cu propriile vieți și cu traiul în comunitate. Pentru că acel „statul face” înseamnă, de fapt, că facem cu toții. Și, deși sunt de părere că e firesc să-l ajut pe cel pe care soarta l-a favorizat mai puțin decât pe mine, nu sunt de acord să devin fraierul care muncește și e obligat să-l ducă în spate pe cel care are doar drepturi.

Da, copiii n-au nicio vină. Dar nu eu i-am făcut. Și atunci e firesc să devin eu răspunzător pentru copiii față de care părinții nu-și asumă obligațiile, dar își cer toate drepturile?

Sau ar fi firesc să încercăm să găsim, împreună (romi și ne-romi), o cale de mijloc?

Sunt perfect de acord că problema etniei rome nu poate rămâne „în aer”. Sunt în primul rând oameni, iar în al doilea rând cetățeni români cu aceleași drepturi ca oricare dintre noi. Au o cultură proprie, un trecut și o imagine care atârnă ca o piatră de moară (cine spune că „acum nu mai sunt robi, ce-i împiedică să se comporte ca mine sau ca tine?”, pur și simplu nu înțelege elemente de bază care țin de societate și cultură) și într-o serie de probleme există o incompatibilitate între stilul și viziunea lor de viață și ceea ce înțelegem prin „societate modernă”.

Clivajul dintre cele două lumi e mare și, sincer, îi compătimesc pe cei care sunt prinși între ele (tind să cred că drama lor e cea mai mare, de fapt). Pentru a avea o societate sănătoasă, e firesc să se creeze punți, să se negocieze modul în care acest clivaj se poate reduce, astfel încât romii să-și păstreze specificul cultural, dar să se integreze din punct de vedere social. Integrare la care au și ei de muncit, dar și noi.

Părerea mea este că efortul ar trebui îndreptat tocmai către copii, în ideea de a se implementa programe prin care ei să fie scoși o perioadă cât mai mare de timp din mediul lor și integrați în mediul restului societății. De exemplu, luați de acasă de la 7-7:30 dimineața, duși la școală, apoi la afterschool, la diverse activități extrașcolare (pictură, chitară, tenis, balet – fiecare după înclinațiile manifestate) și aduși înapoi acasă seara, la 21-21:30, pentru a se culca. Iar în weekenduri să se organizeze periodic activități în care sunt, din nou, scoși din mediul lor și integrați alături de ceilalți copii (excursii, festivaluri, zile de naștere, serbări, competiții etc.) Astfel, se va reduce și reticența copiilor noștri față de ei (lucru ale cărui roade se vor vedea când acești copii vor deveni adulți), dar și copiii romi vor crește îmbrățișând alt stil de viață, alte valori decât cele pe care le văd în mediul în care cresc. Vor vedea că sunt apreciați, își vor valorifica talentele, vor înțelege avantajele unui stil de viață în care se îmbină drepturile și responsabilitățile.

Probabil că va fi nevoie să se investească constant în două-trei generații, dar cred că rezultatul va merita. Faptul că sunt destui romi de succes e o dovadă clară că se poate.

0 0 Voturi
Article Rating
Înscrie-te
Notificare de la
0 Comments
Răspunsuri în text
Vezi toate comentariile