Speranța educației culturale

A fost odată ca niciodată, pe vremea când eram adolescent și se făcea că întreaga viață mi se-ntinde înainte, iar tot ce-aveam de făcut era să-ntind mâna, să apuc ce doresc și să mă-nfrupt. Pe-atunci doream să devin mai repede „adult”. Acum, caut pedala de frână și nu dau de ea. Cum spunea personajul Basil Fawlty: „Vum! Ce-a fost asta? Viața ta, frate! O, ce rapid a trecut. Mai primesc una? Îmi pare rău, frate. Asta-i tot.”

A fost, așadar, vremea liceului. Și, nimerindu-se asta chiar la căderea comunismului, simțeam că, într-adevăr, totul va fi posibil pentru generația noastră.

Studiam, la limba română, o serie de opere considerate de căpătâi în literatura autohtonă. La partea de poezie nu mă pronunț, căci îmi lipsește un organ necesar aprecierii acestei arte. Poemele care-mi atrag atenția sunt rare și criteriile după care se-ntâmplă acest lucru mi-au rămas, până acum, necunoscute.

În ceea ce privește proza, însă, sunt genul de persoană care citește constat de când a învățat literele. Adică de pe la vreo cinci ani. Însă operele studiate în liceu nu mi-au spus nimic, vorbind despre vremuri și lucruri cu care nu aveam nimic (sau prea puțin) în comun. Cărțile lui Slavici, Rebreanu, Petrescu, Călinescu, Preda și ceilalți au reprezentat, pentru mine, prilej de plictiseală și le-am abandonat, înlocuindu-le fără remușcare cu lecturile ce erau pe placul meu. Rugam trei-patru colegi să-mi povestească acțiunea până la final, citeam ce scria în manual la opera respectivă, ascultam ce spunea doamna profesoară la oră, eventual vedeam filmul – și gata, era suficient ca să mă descurc la ascultat, lucrări de control, teze și bacalaureat.

Desigur, pe baza celor spuse mai sus, pot fi judecat drept superficial, teribilist, incult etc., se poate afirma că nu dau un bun exemplu și câte și mai câte. N-am nicio problemă cu asta, dar ideea pe care vreau s-o tratez în articolul de față e alta. Dacă mie, cu peste un sfert de secol în urmă, mi s-au părut așa (și n-am fost singurul), cum apar ele adolescenților de azi, pentru care realitatea înseamnă lumi virtuale, jocuri, modă, vlog, Tik-Tok, cluburi, mașini și o sumedenie de alte lucruri printre care nu se numără cu cine să te căsătorești ca să obții o bucată de pământ, ce protector să-ți găsești ca femeie, de ce mersul la școală ar reprezenta o evadare dintr-o viață grea ș.a.m.d.? Și, mai ales, unor adolescenți din care procentul celor care citesc este din ce în ce mai mic.

Cum să-i atragi să citească, la modul general?

Desigur, ținând cont că învățământul nostru a rămas tributar mentalității de acum un secol, se merge pe ideea lui „trebuie”. Evident, elevii vor trece cumva peste acest „trebuie” și, imediat ce școala se va fi terminat, vor șterge cu buretele tot ce li s-a băgat în cap și-și vor continua viața fără a mai pune mâna pe o carte, deoarece e o chestie plicticoasă, unde se vorbește despre lucruri neinteresante, anacronice.

Și totuși, există speranță.

O profesoară de limba română din Focșani a găsit o metodă ca să-și convingă elevii să citească. S-a legat de lucrurile care-i interesează: imaginea, dorința de a ieși în evidență. Pentru cărțile pe care le aveau de citit la școală, elevii trebuiau să facă trailere – să scrie un scenariu pornind de la carte, să regizeze filmulețul, să joace în el. Evident că, pentru a face asta, toți trebuiau să citească. De unde să știi cum să creionezi scenariul, cum să regizezi, cum să interpretezi un anumit rol, dacă n-ai citit? Proiectul profesoarei s-a dovedit un succes nu doar pentru o singură clasă, ci pentru mai multe. La un moment dat, ajunsese și pe la televiziuni și atrăsese atenția altor unități de învățământ.

Zilele trecute a ieșit la lumină metoda folosită de o altă profesoară, de data aceasta din Câmpulung Moldovenesc. Ea a ales să folosească literatura pentru a-și învăța elevii că violența în familie nu e normală. După cum spune chiar ea „Oameni la Litere nu o să fie, dar vreau să fie oameni.”

Doamna profesoară Lidia Mîrzac încearcă să le arate elevilor contextul social care a transformat-o pe Ana lui Rebreanu în victimă și de ce sătenii se fac vinovați de lipsă de implicare. Sau de ce Otilia lui Călinescu nu este o „femeie ușoară”, ci avea nevoie de protecția unui bărbat pentru că drepturile femeii de la începutul secolului XX nu-i permiteau altceva.

Cu siguranță că elevii nu mai rezonează cu niște vremuri când nu existau gadgeturi, când viața era cu totul altfel, dar pot înțelege niște probleme care, din păcate, încă se regăsesc în ziua de azi – uneori neschimbate, alteori sub o formă diferită. Fiindcă violența familială încă există și nu sunt puține situațiile în care femeile sau copiii le devin victime, fiind tratați ca inferiori bărbaților. Adică ai găsit un cârlig cu care să agăți elevii și, pornind de acolo, să le stârnești interesul pentru a citi, pentru a înțelege.

Aș aminti aici și o experiență avută de mine, într-o discuție purtată la o școală, când elevii au fost surprinși să afle că „Baltagul” lui Sadoveanu poate fi citit ca o carte detectivistă (ca fapt divers, la nivel internațional chiar așa e privit), în care Vitoria Lipan urmărește o serie de indicii pentru a-și găsi bărbatul. Dintr-o dată, cartea nu le-a mai părut la fel de plictisitoare, iar unii dintre ei au fost dispuși s-o recitească în noua cheie.

Ca părere personală, programa școlară ar trebui revizuită. Drastic. Totuși, chiar și în condițiile acestea, cu niște dascăli care înțeleg că rolul lor este să-i învețe pe alții, nu să predea, există șansa ca lucrurile care țin de cultură să fie apreciate și de generațiile care vin.

0 0 Voturi
Article Rating
Înscrie-te
Notificare de la
0 Comments
Răspunsuri în text
Vezi toate comentariile