Așadar, primul eveniment la care am participat la festivalul Quais du Polar din Lyon a fost cel în care erau implicați editorii și agenții literari din țările scandinave. Am fost curios să văd care e cheia succesului lor, dacă e o rețetă ce poate fi implementată și la noi
M-am convins că nu prea avem șanse să le repetăm isprava. Oricât ne-am strădui, nu cred că țările balcanice ar fi în stare să colaboreze vreme de mulți ani, urmând o strategie coerentă și având răbdare să investească împreună până când vor obține rezultate. Le lipsesc disciplina și răbdarea necesare.
În ceea ce privește calitățile pe care trebuie să le aibă un autor ca să intre în vizorul editurilor de acolo, răspunsul a fost foarte tranșant. Editorii au recunoscut franc că nu-i încălzește cu nimic dacă un roman pe care-l primesc e genial. Îi interesează, în primul rând, să fie vandabil. Atât romanul, cât și autorul. Legat de calitatea textului, vor să fie de la bun în sus, pentru că au redactori care vor avea grijă de carte să iasă cum trebuie. Iar autorul e musai să fie vandabil. Adică să fie dispus să participe la întâlniri cu cititorii, să stea cu ei cât e nevoie, discutând, dând autografe, fotografiindu-se cu ei și tot felul de acțiuni pe care am avut ocazia să le văd la acel festival. Practic, în mai toate discuțiile în care au fost pomeniți scriitorii, aceștia au fost menționați prin prisma interacțiunii cu cititorii. Nu întâlniri în cadru restrâns, turnuri de fildeș unde stă elita, departe de „prostime”. Nu discuții despre valoarea culturală, ci despre divertisment care vinde și aduce venituri ulterioare (turiști în țară, export de alte produse conexe – alți autori, filme etc.). Și nu, respectivii editori și agenți literari nu considerau că există o contradicție între calitate și comercial. Dimpotrivă, considerau că din comercial se desprinde și calitatea, în timp ce, dacă un produs are doar calitate, fără să fie vandabil, va muri. Prin urmare, pe ei îi interesează combinația optimă produse de calitate – produs vandabil.
Mi-au venit în minte o serie de discuții purtate pe plaiuri mioritice, în care cititorii era priviți ca un aspect conex – buni când e vorba despre laude, iar în rest tratați cu superioritate. Și despre cum rolul autorului este să scrie și atât.
Cu totul altfel au stat lucrurile la Quais du Polar. La intrare, în holul unde cititorii puteau să-și cumpere tot felul de suveniruri legate de festival, se afla un panou imens, unde erau afișate, pe zile, orele și standurile la care puteau fi întâlniți autorii invitați pentru a li se lua autografe. Evident, ei erau prezenți acolo cam tot timpul, dar acelea erau momentele dedicate special cititorilor. Adică timpul în care ei stăteau lipiți de scaun, așteptând să schimbe două vorbe, să facă o poză și să dea o semnătură pe o carte cumpărată – atunci, ori cu altă ocazie, de fani.
Pentru că, după acea primă zi dedicată preponderent întâlnirilor dintre „profesioniștii” genului, festivalul a devenit unul dedicat exclusiv interacțiunii cititori-autori. Eventualele discuții „profesioniste” s-au purtat în vreun colț al clădirii, ori în timpul ieșirilor la prânz și cină.
De fapt, șocul a venit chiar în dimineața celei de-a doua zile. Cu o jumătate de oră înainte să se deschidă festivalul pentru public, afară deja erau adunate ca la vreo două sute de persoane, cu ghiozdane în spinare sau trollere alături. Am fost curios să aflu de ce veniseră așa devreme, deoarece festivalul avea să dureze până seara târziu, ba și în ziua următoare. Răspunsul a fost extrem de simplu: doreau să ajungă să ia autografe de la cât mai mulți dintre autorii din programul acelei zile, ba să și participe la unele dintre mesele rotunde organizate. Și, într-adevăr, la unii autori am văzut cozi imense, unde lumea stătea cuminte, așteptându-și rândul să să primească un autograf și, în unele cazuri, să schimbe două vorbe sau să facă un selfie. Lucruri la care autorii stăteau la fel de cuminți, chiar dacă, în cazul unora, se depășea timpul alocat. Filozofia era aceea că, dacă oamenii aceia așteptaseră pentru ei, erau datori să-i mulțumească pe toți. De partea cealaltă, autorii cu mai puțini fani nu se ridicau să meargă la o bere dacă erau liberi, ci stăteau la standul editurii până când le expira intervalul de timp marcat în program. Chestie de civilizație și respect.
Acesta era ritmul în care se umpleau acele ghizdane și trollere. Am văzut și la noi genul acesta de cititori-cumpărători, însă într-un procent mai mic. Ceva similar am mai întâlnit la un eveniment de altă factură, Comic Con. Dar despre asta voi vorbi cu altă ocazie.
Am avut ocazia, la Quais du Polar, să văd autori care au stat ore în șir să dea autografe. Sau autor care, după o lungă sesiune de autografe, a fost să ia rapid prânzul, după care a mers la o întâlnire cu bloggerii. Unde a răspuns la întrebările puse de fiecare dintre cei prezenți, apoi s-a fotografiat și a discutat cu fiecare în parte. Iar după ce evenimentul s-a terminat, când editorul i-a spus că tocmai reușise să bată palma pentru o filmare, s-a adunat și a plecat la întâlnire, de unde a revenit abia la cină.
Și, în toată această demonstrație de „exploatare”, n-am văzut ca autorii să-și piardă cumpătul, să renunțe la zâmbet și amabilitate când discutau cu cititorii, să dea semne de lehamite. Da, când programul le permitea să rămână doar ei, cu editorii și agenții – adică în cadrul restrâns, dincolo de lumina reflectoarelor – nu mai aveau grijă la fiecare gest (fără a însemna că deveneau morocănoși sau bădărani). În rest, însă, înțelegeau că ei sunt scriitori în măsura în care au cititori. O mentalitate pe care o aveau și autori celebri, cu vârste respectabile, cu vânzări de milioane de exemplare.
Diferența dintre atitudinea întâlnită de mine acolo și atitudinea majoritară a evenimentelor de gen de la noi mi s-a părut esențială în a înțelege că noi mai avem mult până departe. Că, înainte să așteptăm ceva de la un popor care, oricum, n-a fost niciodată prea avid de lucruri cu tangență culturală, trebuie să schimbăm major o serie de treburi. Primele dintre ele fiind relația autor – cititor, organizator de evenimente literare – consumator de evenimente literare, găsirea proporției potrivite între cultură și divertisment.
